Cage

14. Camera lui Eugene

Imi umplusem mintea cu tot felul de idei inainte se debarcam. Nici macar nu stiu cum am reusit sa trec peste noaptea precedenta fara sa ma trezesc din minut in minut tintuita de cosmaruri sau constiinta mea suspicios de paranoica. Ma gandeam la ziua in care l-am inlocuit pe asa-zisul Robert Leckie si cum nebunul de pe vas mi s-a prezentat drept Robert Leckie. Si cand ma gandesc ca ei sufereau in zapada, frig, neavand hainele potrivite, iar el era bine-merci aici, dandu-se probabil la prima femeie care i-a iesit in cale. Pur si simplu am simtit cum toata frica si grija s-au dus pe apa sambetei. Eram doar eu, si furia ce fierbea in mine. Puteam face in orice moment o miscare gresita prin accesele mele de furie.

M-am dus iar la balustrada, fix unde s-a petrecut incidentul si mi-am infpit iar unghiile in cauciucul marginilor. Mi-am muscat buza atat de tare incat mi-a dat sangele. Mi-am trecut limba peste rana, incercand sa ameliorez durerea insa simteam ca e in zadar. Cum vreau de fapt sa curga, sa o las sa curga si sa nu se mai opreasca. Doua lacrimi, atat. Doar doua picaturi s-au prelins pe obrazul meu, cazand pe balustrada, uscandu-se imediat. Am inceput sa suspin greoi. Ma abtineam din tot sufletul sa nu urlu si sa nu fiu auzita.

Am auzit hornul urland puternic. Un difuzor era plasat aproape de urechile mele. Am simtit cum vreau sa ma urc si sa-l arunc in mare insa am vazut capitanul venind in directia mea.

— Trebuie sa te grabesti, mi-a spus apucandu-ma de brat.

Nu am apucat sa dau vreun raspuns pur si simplu l-am urmat. Am coborat pe scara intinsa special doar ca sa fiu impinsa de toti soldatii si medicii care voiau sa coboare inaintea mea. Am incercat sa nu le stau prea mult in cale, sa nu ii supar cu ceva. Insa... Pe degeaba.

— Suntem in Louisiana? am strigat ca sa ma fac auzita.

— Da, vrei vreun taxi?

Nu eram sigura daca era sarcastic sau chiar voia sa ma ajute sa gasesc un taxi. Insa am simtit cum isi strecoara mana in buzunarul meu, unde a lasat cateva hartii verzi.

— Sa ajungi cu bine, imi spune inainte sa ma traga iar dupa el.

A fluierat. Iar eu am presupus ca a facut-o pentru a atrage atentia unui taxi. Si chiar asa a fost, unul a oprit brusc in fata noastra iar capitanul mi-a deschis usa, mi-a urat un „succes" mai pe fuga inainte sa inchida usa si sa dispara cu totul din peisaj. In ochii mei, in momentul acela, America parea cel mai uimitor lucru.

— Unde vreti sa mergem? ma intreaba soferul.

M-am uitat bulversata la el, pentru cateva momente nici macar nu mai stiam ce voiam. M-am uitat la bordul masinii unde i-am vazut legitimatia: „Kevin Liebgott".

— Kevin Liebgott? am murmurat.

— Um... Da? Imi spuneti va rog unde mergem, astazi daca se poate.

M-am uitat prin oglinda retrovizoare la chipul lui, semana foarte mult cu Joseph Liebgott, cel pe care il tratasem. M-am uitat, secunde bune la el, pana sa imi deschid gura.

— Esti cumva ruda cu Joseph Liebgott?

— De unde il stii pe fratele meu?

— L-am tratat in Bastogne, nu stiam ca locuieste si el aici.

— Nu locuieste, acum  spui odata unde trebuie sa merg? Timpul inseamna bani.

 Am dat din cap terifiata. Am scos din buzunarele gecii mele hartanite, biletul de la Eugene. I l-am inmanat iar el doar a dat aprobator din cap in timp ce citea.

— Cursa asta o sa te coste destul de mult si judecand dupa aparente, nu pare sa ai prea multi bani. O sa fac o exceptie si o sa o iau pe un drum mai rapid. Apreciez ca mi-ai tratat stupidul de frate.