Enigma Otiliei (Versiunea: || Selly FF || )

14

Mă grăbesc să intru în școală, asigurându-mă că nimeni nu m-a văzut și mă grăbesc să ajung în sala de clasa, însă Emilia îmi taie calea. 

- Ce faci Otilia? mă întrebă ea. 

- Bine. Tu? răspund eu puțin agitată. 

- De unde vii? 

- De afară, mi s-a părut că îl văd pe tata așa că.... 

- Sigur ești bine? Ești cam agitată, e totul în regulă? 

- Da, nu îți face probleme e totul bine. Sunt încă puțin bulversată de la discuția cu directorul. 

Nu știu cum pot să îmi stăpânesc emoțiile de vinovăție față de Emilia, care mă cunoaște atât de bine. Pur și simplu mă doare să îi ascund că m-am sărutat de vreo câteva ori cu iubitul ei, și mi-a plăcut. Mă simt foarte vinovată și nu știu cum să ascund asta. 

- Ai vorbit cu directorul? mă întreba ea mirată. 

- Da,păi..m-a rugat să discutăm despre problemele mele, înțelegi tu, spun eu distrasă de la subiect. 

- Haide la o masă să îmi servesc prânzul și să îmi povestești ce ai discutat cu directorul. M-ai făcut curioasă, zău. 

- Cred că mai sunt câteva minute și se sună, mă duc să îmi scot cărțile din dulap și după plec în clasă, spun eu. 

- De ce simt că încerci să mă eviți? mă întreba ea fixându-mă cu privirea. 

- Dar nu te evit. Doar că nu mai e atât de mult și se sună, și vreau să fiu în clasă înainte să vină profesorul. O să îți povestesc mai încolo, bine? spun eu în timp ce îmi iau tălpășița. 

Mă simt o lașă. Pur și simplu acest sentiment de vinovăție mă apasă mult prea tare, și nu știu ce să fac. Andrei este un tip foarte atractiv și îmi place mult de el, deși mă cam enervează puțin temperamentul lui atunci când se enervează. M-a durut să îmi vorbească așa de tăios cum a făcut înainte, dar parcă acel sărut a reparat tot. În plus, mă simt și naivă pentru că eu cred că el mă place sau ceva. Nu știu ce e în capul lui, dar știu sigur că nu o iubește pe Emilia așa cum trebuie. Altfel nu s-ar da la mine, poate că e și vina mea pentru că accept asta, dar nu știu ce mi se întâmplă. Vreau să fie în preajma mea mereu, și să îmi petrec mai mult timpul cu el, deoarece mi se pare un tip atât de misterios, și aș face orice să dezleg misterul lui. 

** 

Restul acestei zile l-am petrecut evident, la școală, plictisindu-mă de moarte la materii precum geografie, religie, franceză și engleză. În drum spre casă i-am povestit Emiliei ce am discutat cu directorul și a fost ok, nu m-am mai comportat ciudat, ceea ce mă face să răsuflu ușurată.

Când am ajuns acasă, m-am trântit direct în pat și am dat drumul la televizor pe un post de muzică. Am meditat asupra vorbelor spuse de director, și sincer situația mi se pare puțin dubioasă. Mă bucur că este implicat în problemele elevilor săi, și că încearcă să îi ajute, dar de fapt ceea ce mi se pare dubios este că fiul lui e Andrei. Nu m-am așteptat, și din reacția lui Andrei nu este prea mândru că tatăl lui este directorul celei mai bune școlii din oraș.  O bătaie din ușă mă întrerupe din gândurile mele. 

- Scumpo, ai venit acasă? mă întrebă mama. 

- Nu știu, încă trebuie să aflu, răspund eu sec. 

- Se pare că astăzi cineva s-a trezit cu fața la cearceaf. Ești bine? spuse în timp ce se așeză în pat lângă mine. 

- Sunt bine, scuze. Nu știu ce am, probabil nu sunt în apele mele, răspund eu plictisită în timp ce schimb canalele la televizor. 

- Am venit să îți dau o veste nu tocmai plăcută. Cred că știi la ce să te aștepți. 

- Ăhm, la ce? 

- Joia aceasta se va pronunța divorțul între mine și tatăl tău, răspunse mama înghițind în sec, evitându-mi privirea. 

Nu am spus nimic. Nu știam cum să reacționez, ce ar trebui să fac și ce ar trebui să zic. Am clătinat puțin din cap și am continuat să butonez telecomanda. 

- Ești bine, scumpo? 

- Da mamă, e în regulă. Până la urmă ar fi trebuit să mă aștept la asta. Doar că stau să mă gândesc, ce o să mă fac? Cum să aleg între voi doi, mamă? Nu pot, e mult prea mult pentru mine. Vă iubesc foarte mult pe amândoi...