Enigma Otiliei (Versiunea: || Selly FF || )

17

Mă îndepărtez privind cu ură tribunalul cât și pe tatăl meu ce îi mângâia chipul pictat de machiaj al Cristinei. Oare nu are nici o urmă de regret în suflet? Oare a trecut atât de repede peste faptul că acum nu mai reprezentăm familia Dumitrescu? Ah..Dumitrescu, uneori îmi este silă să îmi pronunț numele de familie. 

Andrei mă ținea de mână, fără nici puțin de jenă. Mai degrabă eu eram cea jenată, îmi era frică să nu mă întâlnesc cu vreo cunoștință de a Emiliei.

- Astăzi nu te duci la școală, spuse el verificându-și telefonul. 

- Trebuie să îmi iau geanta și tot ce îmi trebuie, spun eu. 

- Nu a fost o întrebare. Astăzi nu te vei duce la școală, știu că nici ieri nu ai fost, i-ați liber săptămâna asta, îți va da Emilia lecțiile. 

- Nu cred că e o idee potrivită, Andrei.. 

- Ai nevoie de un moment de respiro. Ai nevoie să te relaxezi și să uiți de momentele astea care nu îți fac deloc bine, iar eu sunt aici să te bine dispun, spune el zâmbind. 

I-am zâmbit înapoi, și mi-a mângâiat ușor gropițele, iar după m-a strâns din nou de mână, alergând împreună până la stația de autobuz, unde ajunse autobuzul. Nu am idee unde vrea să mergem, dar mă bucur enorm că este aici pentru mine, pentru a mă ajuta să depășesc situația asta. 

Mi-a oferit prioritate să urc în autobuz, și am ales două locuri pe partea stângă. I-am făcut semn că mă duc să cumpăr bilete de autobuz, dar mă oprește, și ducându-se. Mă așez în partea spre geam, și butonez telefonul, am primit câteva mesaje de la tata, dar nu mă obosesc să le citesc. Andrei îi șușotește ceva șoferului, și se întoarce la mine. 

- Ce i-ai spus șoferului? întreb eu. 

- Nimic important, sper să îți placă unde vom merge, zâmbește din nou. 

Afară soarele arde, și este o atmosferă precum în zilele de vară, când  obișnuiam să ies cu Emilia și cu colegii de la vechea ei școală prin toate locurile posibile, formaserăm o gașcă precum este cea pe care o are ea acum, doar că totul era mult mai diferit. 

Andrei îmi arăta pe geam restaurantul unde obișnuia să meargă în fiecare zi alături de mama și tatăl lui, îndrăgostindu-se de chelneriță, care era cu 20 de ani mai mare decât el. Îmi arăta tot felul de locuri care pentru el înseamnă ceva, ba grădinița lui, ba sala de sport unde făcea baschet, și a renunțat din cauza timpului limitat. 

Are atât de multe lucruri de povestit, sunt pur și simplu fascinată. Amândoi avem 16 ani, și marea diferență între noi este că el chiar a trecut prin multe, îi place să experimenteze, să călătorească, să descopere, cred că el e tipul de băiat care m-ar putea face să uit de tot, micul meu refugiu. 

Pierdută printre gânduri, mă apucă de mână, făcându-mi semn că trebuie să coborâm. Mă strânge de mână și coborâm. 

- Acum, te rog să închizi ochii, spune el. 

- Ce ai de gând să faci? întreb nedumerită. 

- O să vezi, doar ai încredere în mine, spune în timp ce îmi sărută gâtul. 

- Bine, spun puțin nesigură. 

Mergem așa o perioadă bună de timp, în care el îmi acoperă ochii cu mâinile, iar eu îi țineam închiși. 

- Acum poți deschide ochii, îmi spuse blând. 

Deschid ochii ușor amorțită, și nu îmi vine să cred că suntem în fața unui vechi parc din oraș ce a fost închis cu multă vreme în urmă. Acum se pare că nu mai era închis. Nu am mai trecut pe aici de când aveam 10 ani, și nu aveam idee că s-a redeschis. Bunicul obișnuia să mă aducă aici în fiecare sâmbătă. O lacrimă micuță se strecoară în ochii mei, dar o îndepărtez rapid.