Enigma Otiliei (Versiunea: || Selly FF || )

16

Ceasul deșteptător îmi dă vestea pe care nu o așteptam deloc, este joi. Mă răsucesc mahmură și opresc ceasul în modul caracteristic, trântindu-l pe podea. Îmi deschid ochii și razele puternice ale soarelui îmi mângâie fața somnoroasă. Mă ridic din pat, trag un tricou pe mine și cobor la bucătărie unde îl zăresc pe tata pregătind micul dejun. 

- Bună dimineața, tată, spun eu cu o voce " plină de viață".

- Bună dimineața, Otilia, spuse tata la fel de plin de viață ca mine. 

- Trebuie să te pregătești, plecăm în dată la tribunal. 

Auzul cuvintelor lui mă lovesc, precum un cuțit înfipt în splină. Nu pot să cred că ziua asta a venit, ziua în care oficial familia mea se destramă. 

- Ești tristă, spune tata fixându-mă cu privirea. 

-  Cum să nu fiu? Ce ți-ai dori să fac? Să râd și să zâmbesc astfel încât să uit cât de groaznică e ziua de azi? Nu prea cred, spun eu turnându-mi suc în pahar. 

- Nici mie nu îmi este ușor Otilia, mă doare să te văd așa pe tine, pe mama ta, nimănui nu îi este ușor.. 

- Ei bine chiar ar trebui să te doară, având în vedere că din cauza ta se întâmpla ziua asta, spun eu alergând pe scări. 

I-am zis ceva care cu siguranță îl va durea, dar e pur și simplu adevărul. Trântesc nervoasă ușa camerei mele, și scotocesc în dulap ceva pe care mi-ar face plăcere să i-l înmânez mamei. Era un inel câștigat de la pufuleți, pe vremea  când aveam 5 ani. Deși eram mică, puteam vedea cât de mult se iubesc părinții mei, și știam exact că în aceea zi părinții mei împlineau 6 ani de căsătorie, tata nu știa ce cadou ar trebui să îi cumpere mamei așa că i-am spus să refacă momentul cererii în căsătorie, dându-i inelul câștigat de mine. Mama l-a adorat, și l-a purtat până în ziua în care l-a prins pe tata înșelând-o. 

Bag inelul în buzunar, după care privesc încă o dată albumul răvășit sub noptieră. Scot 2-3 fotografii pe care mă gândeam să i le dau mamei, fotografii de care sunt convinsă că nu se va descotorosi,dându-le foc. Încerc să mă stăpânesc din a lăcrima, și acest lucru este oprit de bătaia tatălui meu în ușă.

- Mănânci? întrebă el. 

- Nu am puterea suficientă tată, răspund eu. Mă îmbrac și cobor. 

- Te aștept în mașină. 

Doar am aruncat pe mine niște haine la întâmplare, și am coborât. Vreau să scap o dată pentru totdeauna de acest moment jenant și dureros din viața mea. 

Bineînțeles, că la tribunal trebuia să se prezinte nimeni alta decât diavolul în persoana, Cristina. Tot drumul spre mașină am tăcut, și priveam ba pozele pe care vreau să i le dau mamei, ba pe geam. Cu Andrei nu am mai vorbit de atunci, și nici cu Emilia. Mă cam doare, dar pe Andrei chiar nu vreau să îl stresez, cred că astăzi am nevoie de el, și de glumele lui specifice umorului negru. 

**

Tremur din toate încheieturile și văd încețoșat din cauza lacrimilor pe care încerc să le stăpânesc. Tata e lângă mine, și mă ține de mână, tremurând și el. Procesul e aproape pe terminate, iar eu nu simt că nu mai am aer. O văd pe mama cum e la fel de îndurerată, mă chinuie să văd cum se scurg ultimele momente ale familiei mele. Cristina stătea lângă tata și avea o atitudine foarte plictisită, specific ei, evident. Nici nu pot să o privesc, simt ură și silă, sentimente pe care nu le-am avut în viața mea pentru o persoană, pentru că eu nu sunt genul acela, dar ea mă forțează să o urăsc. Aproape îmi smulg părul de pe cap când văd cum îl mângâie pe tata, îmi vine să ies din sală și să plec, dar să nu mă mai întorc. 

După câteva minute, aud cum judecătorul lovește ciocanul și pronunță cuvintele care mă lovesc psihic: " Oficial sunteți divorțați, proces încheiat." 

Oamenii apropiați prezenți în sală, se ridică în picioare și încep să ne " încurajeze" pe mine, mama și tata. După șirul acelor " urări", alerg în brațele mamei și încep să plâng. Nu pot să cred că pleacă, și că ultima zi în care o voi vedea va fi o amintire atât de urâtă. 

-  Nu pot să cred că e ultima oară când te văd. Ți-ai pierdut drepturile părintești față de mine, și crede-mă că am un gol imens în inimă când pronunț asta, dar indiferent, vreau să știi că tu pentru mine ești ca o icoană și că te voi iubi mereu. Te iubesc și te voi iubi indiferent de situație și că niciodată nu îți vei pierde locul din viața și inima mea, spun plângând în hohote. 

- Otilia mea...Și eu te iubesc enorm de mult, dar situația nu îmi permite să rămân aici. Știi că te iubesc, și că ești cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat, spuse plângând și îmbrățișându-mă strâns. 

- Vreau să îți ofer astea, dar te rog să nu le arunci imediat cum pleci de aici, vreau să te gândești la mine și să zâmbești de fiecare dată când le vei privi, spun scoțând din geantă pozele și inelul. 

Mama își acoperă fața cu mâinile și mă îmbrățișează din nou, sărutându-mi fruntea, șoptind: 

- Te iubesc, fetița mea. Cum poți crede că aș arunca acest inel? Nu mai vreau să îl port, dar nu l-aș arunca. Mă bucur că te gândești la mine, și eu am ceva pentru tine, spune scoțând ceva din geantă. 

Îmi arătă un frumos medalion din argint, care se putea deschide și în care putea fi atașată o fotografie. Când l-am deschis, era o o micuță fotografie cu noi două, de la petrecerea mea aniversară de 16 ani. Încep să plâng și mai tare, și îi fac semn să mi-l pună. Mă întorc, și îl privesc îndurerată pe judecător care de asemenea mă privi cu o anumită urmă de regret. Îmi făcu un semn din cap care cred că ar însemna: " Va fi bine." 

Mă întorc și privesc lănțișorul, îmbrățișând-o pe mama. Îl salut pe judecător, și plec din sală ultima alături de mama. Când ies din tribunal, dau cu ochii de Andrei care mă privea prelung, se pare că mă așteptă. Nu mai aștept și alerg în brațele lui, el cuprinzându-mă cu putere și sărutându-mă pe frunte. 

- Știu că nu ești bine, dar eu sunt aici, spune el în timp ce îmi luă fața în palme și mă îmbrățișă sălbatic. 

Mama își luă rămas bun de la cei apropiați, plângând și ea. Mă desprind din brațele lui Andrei, și îi fac semn că mă duc la mama. 

Mă apropii cu pași mărunții de ea, și o îmbrățișez strâns, stând câteva secunde pe umărul ei. O strâng de mână și șoptesc printre lacrimi: 

- Te iubesc, mamă. 

- Pe curând, Otilia, spuse mama făcându-mi din mână și intrând în mașină.

Mă sufoc cu lacrimi în timp ce privesc cum mașina se îndepărta tot mai tare, tata cuprinzându-mă în brațe și sărutându-mă pe frunte. 

- Am rămas numai noi doi se pare, spuse tata oftând. 

- Ai iubit-o cu adevărat? întreb eu. 

- Vrei să afli un răspuns sincer? mă întrebă tata suspinând. 

Îl privesc foarte urât, și mă desprind din brațele lui puternice, și alerg către Andrei, el sărutându-mă puternic și mângâindu-mi chipul zdrobit de lacrimi, cred că arăt oribil. Cearcăne, ochi umflați, buze uscate, sunt deshidratată, mă simt oribil.