Enigma Otiliei (Versiunea: || Selly FF || )

24

Îmi privesc mâinile tremurânde și îmi fac cruce închizând ochii și rugându-mă să fie totul în regulă. Privesc foaia cu monologul și o citesc printre rânduri, expirând. Deja încep să transpir, iar asta nu e bine deloc. Mă așez pe scaun, și aștept. 

Butonez telefonul, iar lângă mine se așează  Théo, băiatul francez venit tocmai din centrul Parisului, ca să își construiască un viitor aici, în Craiova. 

- Ești bine? Ești vizibil emoționată. 

- Evident, e prima oară când particip la astfel de preselecții. Sper să mă descurc. 

- De ce nu? Ai repetat monologul de foarte multe ori, și de fiecare dată îți ieșea bine. 

- Da, nu știu ce m-aș fi făcut fără tine. 

Îi schițez un zâmbet, iar el mă strânge de mână. De când am petrecut mult timp împreună cu activitatea asta, ne-am apropiat ca prieteni. Ne petreceam după-amiaza după școală în parcuri, mergeam la Fast Food-uri împreună și sâmbăta ne întâlneam la bibliotecă ca să citim, iar Duminica mergeam la Biserică. 

- Otilia Dumitrescu, urmezi în 30 de secunde. Când îți fac semn poți să intri. 

Dau din cap afirmativ, și expir sacadat, și îmi fac pentru ultima oară cruce.  Théo mă îmbrățișează scurt și îmi șoptește printre dinți că va fi totul în regulă și îmi făcu semn că îmi ține pumnii. 

Îmi aranjez ținuta curată, și îmi trec mâinile prin părul proaspăt spălat. Intru pe mica scenă încrezătoare și zâmbind, prezentându-mă juriului format din domnul director, soția dânsului, și..ei bine al treilea scaun era gol. 

Îmi încep monologul și intru adânc în pielea personajului în care trebuie să mă transpun. Sunt mulțumită de performanță, odată ce am început să rostesc cuvintele, am uitat de faptul că vorbesc în fața a două persoane ce se holbează la mine, analizându-mi trăsăturile și modul în care vorbesc, fie cea mai mică greșeală, și ei deja strâmbă din nas.

Pulsul mi se accelerează brusc, și simt deja cum nu mai pot respira. Înghit în sec, dar nu mă opresc din interpretat. El e. Era acolo. După aproape o lună de la ce s-a întâmplat, inima îmi tresare, iar eu devin agitată. Andrei se așează pe scaunul " de jurat" și mă analizează din cap până în picioare. Îmi concentrez privirea în altă parte și încerc să mă abțin din plâns. E acea stare ciudată când te simți vulnerabilă în fața unei persoane. Nu știu de ce, dar asta simt să fac. Prezența lui mă incomodează al naibii de tare, și îmi doresc cel mai mult să dispară de pe fața Pământului. Și când mă gândesc că acum o lună ne pupam, și făceam toate lucrurile alea de care sunt jenată. Cum de nu m-am așteptat să fiu jurizată de familia Șelaru? 

Prestația mea mai durează câteva minute de infern sub privirile analitice ale lui Andrei. Își nota pe o hârtie câte aspecte, ba mă privea, ba zâmbea, și bineînțeles mă intimida. Cred că ăsta era motivul pentru care și zâmbea, logic. 

După ce termin, fac reverența, iar aplauzele celor 3, mă fac să tresar. Domnul Șelaru se ridică de pe scaun, vine la mine și mă îmbrățișează. 

- Otilia, nu mă așteptam să fii atât de bună! Felicitări! 

- Otilia, după atâția ani în care fac teatru nu am fost atât de plăcut impresionată, îți spun cu sinceritate, mă îmbrățișă doamna Șelaru. 

- Ăhm, e doar un monolog. Nu mi se pare că am făcut cine știe ce, chiar mă așteptam să nu vă placă. 

- Modul în care pupilele ți s-au dilatat, modul în care vocea ți s-a schimbat, absolut tot te pot denumi o actriță, felicitări, scumpo! 

Râd ușor când îmi dau seama că ei au crezut că mica mea stare de agitație când l-am văzut pe Andrei face parte din rol. E ok, măcar la atât să fie bun. 

Andrei dă mâna prietenește cu mine, și evită să mă privească în ochii, și murmură un " Felicitări". Ce pot să fac? Zâmbesc scurt și forțat, după care plec. 

În spatele cortinei,  Théo mă aștepta nerăbdător, iar eu îl îmbrățișez scurt și îi povestesc absolut tot. I-am povestit partea cu Andrei și tot ce s-a întâmplat între noi cu mult timp înainte. 

   Théo își dă ochii peste cap.

- Cred că dacă știai cine sunt jurați..

- Cred că tot m-aș fi prezentat, dar m-aș fi pregătit psihic, îți dai seama, râd eu.

-   Théo, vreau să îți mulțumesc. Cred că dacă nu erai tu, la ora de fizică atunci, acum nu aș fi fost aici. Cred că o să fiu acceptată, ceea ce mă bucură enorm, Doamne! spun și îl îmbrățișez din nou. 

- Stai liniștită, e totul în regulă, pentru asta sunt prietenii, râde. 

- Vii la cafenea? Îmi este poftă de o cafea, între timp o să îți povestesc un lucru ce mi s-a întâmplat de curând, nu am mai apucat să îți povestesc pe internet. 

- Da, normal. Sincer până și eu am chef, într-o sâmbătă așa însorită. 

La ieșirea din școală, dau cu ochii peste Andrei care își verifica telefonul în fața ușii de ieșire. Îmi feresc privirea, și mă fac că nu îl văd, dar el mă trage de mâneca bluzei. 

- Ce naiba faci? strig eu iritată. 

- Uite, îmi pare rău că m-am comportat așa, și vreau să îți spun că mă bucur mult că ai participat, te descurci.  

- Mai lasă-mă cu vrăjeala, spun eu, și îmi dau ochii peste cap plecând. 

- Poate că nu vrei să mă crezi și este evident că nu vrei să faci asta, dar mă simt vinovat pentru tot, și uneori chiar am remușcări. Îmi pare rău. 

Nu puteam citi nimic în ochii lui. Nici emoție, nici tristețe, absolut nimic. Privirea îi era goală, la fel ca inima sa. Sunt sigură de asta. 

- Andrei, te rog. Am făcut tot tărăboiul ăla ieftin, iar după ce ți-ai făcut treaba de a ne distanța și de a mă supăra,ai plecat, Dumnezeu știe unde. Nici măcar cu prietenii tăi nu am mai dat ochii, cu excepția lui Max, cu care m-am întâlnit acum ceva timp, care mi-a spus niște aberații. Probabil v-ați găsit alt loc în care să pariați pe sentimentele fetelor, nu-i așa? 

- Nu e deloc așa, bine? Eu am fost nevoit să plec din oraș cu mama, iar ei nu știu ce au făcut. S-au simțit și ei destul de prost după faza asta, am vrut doar să ne distrăm. 

- Normal că ați vrut să vă distrați, că e foarte amuzant să îți bați joc de alți în halul ăsta. Dacă Emilia nu m-ar fi iertat, te-aș fi căutat până în gaură de șarpe să îți dau o lecție dureroasă. 

Râde, iar eu îmi dau cu ochii peste cap și îi fac semn lui  Theo să mergem, deja tremuram de nervii. Cât e de ușor să arunci cu scuze, și să faci o față de nevinovat. Să plece din oraș? Pentru ce? Mă rog, nici nu mă interesează. 

Deja mi-a distrus ziua asta, la naiba! Mă gândesc și iau o piatră de pe jos și o arunc cu toată puterea. 

- Oo, ușor Otilia! Nu credeam că te-a supărat așa de tare, spuse  Théo. 

- Îmi pare rău. Mă tulbură prezența lui, nu îl suport. Încă mă simt vinovată și jur că nu pot să îmi dau seama cât de naivă am fost, Doamne. A știut exact cum să intre îmi intre în minte și să mă controleze. De ceva timp, devenisem mult mai vulnerabilă din cauza mirobolantului divorț dintre părinții mei, și am văzut un sprijin în el, mă rog. 

- Uite ce e, mai bine te duci să te mai calmezi acasă, și ne vedem mâine sau mai încolo, bine? 

- Te-am speriat? întreb eu. 


- Mai bine te las să te calmezi, nu vreau să te încarc cu ale mele, și mi-am amintit că trebuie să plec undeva, mai vorbim, spune și mă pupă pe obraz. 

Perfect, l-am speriat. 


Heeeeeei guys! După atâtea zile de absență am revenit cu un nou capitol! Andrei s-a reîntors și o să îi facă zile amare Otiliei, veți vedea. Acum că a sosit vacanța, sosește și cu noi capitole, acum am și mai mult timp să mă concentrez pe carte și sper că va ieși totul așa cum mi-am propus. Sper ca această absență să nu vă schimbe părerea despre carte, sau despre mine ca autoare, dar decât să fac niște capitole de care nu sunt mândră, și să le fac fiind obosită, mai bine așa. 
Sper să vă placă acest capitol, și ca de fiecare dată aștept părerile voastre în comentarii. O să postez în fiecare zi și sper să placă. V-am pupaaaaat!:*