Enigma Otiliei (Versiunea: || Selly FF || )

32

Lacrimile din ochi îmi înşețoşau privirea, neputând să privesc clar ce este în jurul meu. Eram conştientă că sunt învelită doar într-un prosop lângă Daniel, iar prezervativul spunea mai multe decât mi-aş fi dorit. Mă dau repede jos din pat şi îmi caut agitată îmbrăcămintea, care asemenea era pe jos, mototolită şi răvăşită. Alerg spre baie, unde încui uşa, îmi spăl fața încercând să îmi stăpânesc plânsul şi mă îmbrac. Fără să privesc în urmă, plec trântind uşa din acel loc pe care nu mai vreau să-l vizitez vreodată.

Ce Doamne iartă-mă am făcut aseară? Da, sunt conştientă de lucrul pe care l-am făcut dar nu înțeleg de ce m-a luat valul aşa de tare şi de ce nu îmi pot aminti nimic. Capul mă doare îngrozitor şi sunt complet amețită. Daniel e un ticălos, şi nu am certitudinea că işi va ține gura legat de asta şi sunt convinsă ca voi fi subiectul glumelor proaste, oh, Dumnezeule..

**

Încercănată, obosită, lipsită de puteri şi cu moralul la Pământ mă aşez la masa de lângă perete, lângă Emilia care savura fericită din cheeseburgerul ei.

- Otilia! Ce faci? mă întrebă entuziasmată Emilia.

- Bine, cred..Adică bine! spun căscând şi înfulecând din sendviş.

- Crezi? Te asigur că nu eşti bine deloc, sau cel puțin nu arăți. Cum a fost petrecerea Ramonei?

- Nu, nu mă întreba despre asta căci nu vreau să discut! Spun nervoasă.

- Ți-am primit mesajele şi crede-mă că am simțit ironia mai mult decât crezi, deci te ascult.

I-am povestit Emiliei cu lux de amănunte ordinea evenimentelor, iar când am ajuns spre final am fost copleşită de o foarte mare jenă. Expresia feței Emiliei era greu de descifrat. Era o oarecare stare de nervozitate combinată cu mâhnire şi nesiguranță.

- Otilia! Cum mama naibii?! Ți-am spus să nu te duci! strigă Emilia nervoasă.

- Ştiu şi eu asta, stai calmă! Toată noaptea am încercat să îl găsesc pe Daniel ca să discutăm despre cele întâmplate şi nimic! Îmi este foarte frică, Emilia!

- Eviden că ar trebui să îți fie, Daniel a regulat aproape tot liceul şi ține minte că a repetat de 2 ori clasa a 11 a. Chiar nu mai ții minte nimic? Trebuia să pleci constant, nu să mai stai după el cu amărâtul lui de dans. Trebuia să fiu acolo!

- De parcă s-ar fi schimbat ceva, spun ironică.

- Crede-mă că aş fi ştiut exact când să te opresc. Trebuia să mă asculți, Otilia. Cred că ştiu ce, sau pe cine căutai, spuse cu o voce plină de subînțeles.

- Fii serioasă, Emilia! mă răstesc la ea.

- Sunt! Recunoaşte că aşa e. Acum faptul e consumat. Trebuie să îl găsim pe Daniel şi să vorbim cu el.

O privesc pierdută pe Emilia şi aproape nu îmi vine să cred ce mi se întâmplă. Îl caut cu privirea pe Daniel prin cantină, dar în zadar. Nu îl văd. Mă ridic de la masă şi mă  către toaletă unde mă privesc oripilată în oglindă, nu am mai fost aşa de la divorțul părinților mei, iar acest lucru mă face să îmi privesc pandantivul dat de mama de la gât din ziua în care a plecat şi să regret faptul că nu e aici să mă încurajeze, îmi este dor de ea, de glasul ei cristalin şi de privirea ei caldă. Am fost întreruptă de gândurile mele de 2 voci subțiri, destul de cunoscute care intrau în baie şi discutau despre petrecere.

- Mi-ar fi plăcut să fie şi frumuşelul de la a 9 a, nou venit, fiul directorului, spuse una dintre fete.

- Mie îmi spui? Arată adorabil! Are şi o atitudine de bad boy şi un aer rece, păcat că încearcă să îşi piardă timpul cu răvăşita aia de la el din clasă, râse.

- Nu înțeleg ce tot le face, l-ai văzut şi pe Daniel? Stătea cu ea, cred că a dansat toată noaptea numai cu ea, îmi venea să îi plesnesc una Otiliei.

Muşc nervoasă din buza şi mă întorc ca un vulcan spre ele şi îi lipesc o față blondinei, pierindu-i zâmbetul de cățea leşinată.

- Ce spuneai? îi râd în față şi plec nervoasă.

Eram foarte nervoasă şi nu îmi explic de ce toată lumea are plăcerea de a-mi distruge buna dispoziție, nu că aş fi avut-o. Trântesc uşa de la baie iar pe hol mă împiedic şi dau peste un corp bine lucrat, solid şi nişte ochi albaştri ca marea, era Daniel.

- Otilia! Ce surpriză să te văd! Ce faci? mă întrebă cu o voce caldă.

- Fac destul de bine! Dar tu? spun oarecum ironică.

- Ți-a plăcut sâmbătă seară, prințesă? îmi zise tot un zâmbet.

- Uite ce e, nu sunt conştientă de ceea ce a fost şi sunt convinsă că tu ştii prea bine. Dacă ai de gând să faci ceva, să spui şi să mă distrugi mai mult decât sunt, te omor cu mâinile mele, spun mai mult decât nervoasă, cu o privire de foc.

- Ascultă-mă atent! Am poze pe care nu vrei să le vadă nimeni, inclusiv prințul tău de la a 9 a, aşa că dacă ai chef de jocuri, deja ai intrat într-unul atunci când te-ai culcat cu mine. Ne vedem diseară în parc, ca să îți explic regulile, altfel nu o să îți convină pozele de şantaj cu tine! spuse şi flutură telefonul în fața mea, plecând.

- Vreau să le văd! țip la el.

Zâmbise mişăleşte şi îmi trimite pozele pe Messenger, nu am curaj să le deschid şi indignată îi spun:

- Bine, ne vedem diseară la 9, spun şi plec cu lacrimi în ochi.