Doare!

CINE E ANONIMA

Anonima: Hei! Mă bucur ca te-am putut ajuta!
Eu: Mulțumesc!
Anonima: Oricând!
Îmi vine o idee și nu mă pot abține sa nu o scriu.
Eu: Vreau sa te cunosc!
Anonima: Ce? Nu, nu se poate!
Eu: Dar trebuie sa te cunosc! Datorita ție am fost fericita câteva ore! Nu am mai fost fericita de ani buni...
Anonima: Chiar mă bucur ca te pot ajuta dar nu pot!
Eu: De ce?
Anonima: Dacă m-ai cunoaște nu mi-ai mai asculta sfaturile și te vei pierde...
Eu: Ba nu! Mereu te voi asculta! Ești în înger pentru mine!
Anonima: Asta pentru ca nu mă cunoști....
Eu: Te rog! Promit ca nu zic nimănui!
Anonima: ....Bine....
Zâmbesc palid din nou. Îi mulțumesc, ne înțelegem unde ne intalnim și mă pregătesc. Era 17:00. La 19:00 urma sa mă întâlnesc într-o cafenea mare, dintr-un oraș din apropiere.😃
Mă tot gândeam.... De ce zice ca nu o sa îi mai ascult sfaturile? Ce poate fi așa de rău? Mutant nu poate fi, deci e ok.😛
Mă duc la cafeneaua aceea. Atunci îmi dau seama ca nu știu cum o sa o recunosc! :o Încep sa mă panichez. Mă agit. Încep sa îmi tremure mainile și îmi curge o lacrima pe obraz. Aștept....
???: De ce plângi?
Eu: Ăăă...
Eram confuza. Era o fata mica, de vreo 12 ani, par saten și ondulat, pana la umeri și ochii căprui. Mă uit la ea confuza
Eu: Sunt puțin panicata. Aștept pe cineva și nu știu dacă o sa vina. Sau dacă o sa mă recunoască.
???: Cred ca pe mine mă așteptai....
Eu: CE?! TU EȘTI ANONIMA?!
Anonima: ...Ti-am zis ca nu o sa mă mai asculți. Probabil ești puțin dezamăgită...
Eu: CE?! NU! Sunt doar fericita! Ești o persoana minunata! Te iubesc! Mulțumesc pentru tot! Nu îmi pasa ca ești mai mica ca mine! Ești un înger!
Anonima: Wow... Mersi pentru complimente. Dar nu sunt chiar un înger.... Nu am aripi. Încă...
*devine melancolica și îi curge o lacrima.*
Oricum! *își șterge lacrima și începe sa zambeasca* Mă bucur ca tu asta crezi despre mine!
Începem sa ne prezentam și sa vorbim. Pentru prima data, îmi spune despre viața ei și... Nici a ei nu e ușoară. Deși are 12 ani s-a tăiat de câteva ori și plânge și ea des.
Apoi, mai pe seara ne ducem, fiecare la casa ei. Era chiar o fata de treaba și destul de matura pentru 12 ani.
Eram fericita! Zâmbeam,  țipam, și săream. Nu am mai fost așa fericita! Fata aia chiar semăna cu un înger!  Îi mai trebuia doar niște aripi. Știam ca vrea sa aibă aripi, ca sa poată pleca din orașul ei, pentru ca îi era foarte greu. Nu știam cum sa o ajut dar încercăm să fac tot posibilul. Țineam la ea mult!