Doare!

NOUA FAMILIE

Se face seara. Afară ploua, dar nu tare. Eu nu sunt genul ăla de fetiță fricoasa. Doar ca acum câțiva ani, un fulger a căzut în camera mea și a incendiat toată casa. Bunicul era sa moara atunci dar l-am salvat și a trebuit sa ne mutam. Deci am suferit niște traume, și normal ca îmi era frica de fulgere după faza asta.
"Minunat!"
Îmi era frica de ploi, în general, pentru ca unele ploi sun cu fulgere și mna...
Aud cum începe ploaia. Mă ghemuiesc în pat, încercând sa mă conving ca nu se va mai întâmplă așa ceva niciodată, dacă nu prea reușesc. Ploua tot mai tare și din greșeală, scot un țipat mic.
"Nu are cum sa mă audă! Eu sunt în camera musafirilor! El e încă în sufragerie... Cred..."
Il aud cum urca scările. Închid ochii și mă fac ca dorm. Nu se mai aude nimic. Deodată simt cum cineva se pune lângă mine, în spatele meu și își pune brațele un jurul meu. Mă speriasem umpic și scot iar un țipat scurt.
???: Gata! Sunt eu! Nu trebuie sa iti fie frica nici de mine nici de ploi!
"Cum naiba ma auzit?!"
Cum mă făcusem mica, de frica, El se pune în jurul meu, la propriu. Mă simțeam... protejata... adormim așa.
Mă trezesc și mă uit la el, puțin amețită.
El: 'Neața!
Eu: Ăăă.. Salut.
Mă sărută lung și apoi ne ridicam din pat. Azi vine familia mea la mine.
"CE?!"
Eu: Ok... Pe la cât?
El: La prânz.
Eu: DA' E 11!
El: Stiu😅
Nu zic nimic. Mă duc sa mă schimb și sa mă spăl. Mă simțeam ciudat. Urma sa îi cunosc familia.... Și nu eram nici de o săptămână împreună!😮

Pe la 15 au intrat în casa o doamna, un domn și un băiețel de vreo 11 ani.
Doamna era satena cu parul prins în coc și îmbrăcată într-o fusta crem, o bluza roșie și un sacou bleumarin. Era mica de înălțime
Domnul avea un sacou bleumarin, o bluza bej și niște blugi. Avea parul puțin cărunt și o barba scurta. Dar domnul acesta era înalt.
Copilul era într-o camasuta subțire și verde, cu pătrățele negre. Avea niște blugi negri și niște converși verde închis. Parul era mare și saten iar ochii erau verzi. L-am privit câteva secunde în ochi. Plansese mult, înainte sa vina. Se uita la mine cu o privire neajutorata și chinuita. Cunoșteam acea privire. Era privirea pe care o vedeam eu când mă uitam în oglinda după ca plângeam.
"O sa îi fiu alaturi"

El mă prezentat părinților lui și imediat mi-a plăcut de ei. Copilul doar s-a prezentat. Nu prea avea chef de vorba. Pe nimeni nu părea sa îl intereseze cum se simte... După pranz, am lăsat puțin familia sa se reunească, fără nimeni pe lângă (eu) și m-am plimbat prin gradina. Era soare, liniște. M-am pus pe iarba. Aud niște pași și când mă uit în spate era copilul. Se abține sa nu plângă.
Eu: Hei
Copilul: Bună....
Eu: Hai aici!
*bat cu palma pământul de langa mine*
El se pune lângă mine și se uita la nori.
Eu: Ce e cu tine?
Copilul: De ce ti-ar spune ție?
Eu: Am trecut prin mai multe decât crezi. În plus, sunt iubita fratelui tău, poți sa ai încredere în mine.
Copilul: ...Prin ce ai trecut?...
Eu: Ai încercat vreodată sa... sa pleci? Sa nu mai exiști?
Copilul: Adică sa...
Eu: DA! Adică sa -----
Copilul: Urma, dacă nu trebuia sa plecam.
Eu: Nu vrei sa îmi spui?
Băiatul își trage mânecă de la cămașă. Nu avea... Ce am avut eu cândva pe mâini. Dar tot era rau. Fac ochii mari.
Eu: Câți ani ai?
Copilul: 11
Eu: De ce faci asta?
Copilul: Tu de ce ai facut-o?
Eu: Dar ai 11 ani... Și nu cred ca fi-a murit cel mai bun prieten la 4 ani!
Copilul: Am alte motive. Nu vreau să vorbesc despre asta. Dar motivul principal sunt părinții.
Mă uit în ochii lui. Erau plini de lacrimi! Îl îmbrățișează și el mă îmbrățișează înapoi și mă strange tare.
Eu: Poți sa plangi dacă ai nevoie!
El începe sa plângă. Stăm acolo vreo 30 de minute, timp în care el plânge și îmi spune tot ce are. Era greu, într-adevăr... ducea multe lucruri...
Eu: Părinții tai știu ca... ca te exprimi și fizic?
Copilul: Cred ca da. Dar nu pare sa le pese.
Eu: Și fratele tău?
Copilul: Nu.
Eu: Pot sa îi zic?
Copilul: Nu cred ca va înțelege. Dar poți încerca.
Începe sa se liniștească. Când se liniștește, și nu se mai vede ca a plâns, intram în casa.
El: Ce ați stat atât?
Eu: Am... Am vorbit despre școală și alte chestii.
Copilul: Ai făcut o atingere buna!
El îi zâmbește si vine și mă sărută, de fata cu toți. Apoi bem un pahar cu vin, în cinstea relației noastre.
Pe la 18 pleacă. Copilul vine și mă îmbrățișează de gat. Îi îmi cum i se prelinge o lacrima pe obrazul lui apoi pe bluza mea. Mă saluta și pleaca.
El: Ești singura de care i-a plăcut pana acum?
Eu: Ce? Cine? A, fratele tău?
El: Da=))
Eu: Ăăă... legat de el... ști ca e în... ști ca îi e foarte greu?
El: Are 11 ani. Ce sa fie atât de greu la vârsta asta?
Eu: Mai ții minte ce aveam eu pe mâini când ne-am cunoscut?
El: Da...
Eu: El are ceva asemănător doar ca nu e făcută cu.... Cu ceva ce taie așa tare...
El: CE?! DE CE NU MI-A SPUS?
Eu: Cred ca dacă nu ai observat ca nu e bine, a decis sa nu iti spună.
El: A.... as fi vrut sa îi fiu alaturi....
Eu: ... Poate de acum o sa fii!