Doare!

CEARTA

Mergem la școală, ne întoarcem acasă pe la prânz, mâncam, ne facem temele și ne uitam la televizor pana când lui îi suna telefonul
El: "Alo, mama?"
------------
El: "Când?"
------------
El: "CE? Dar nu e cam târziu? "
------------
El: "Ar fi trebuit sa ne anunțați mai devreme, măcar cu o zi înainte. "
------------
El: "Da, încă e supărat. Nu vrea sa va vadă. Chiar trebuie sa veniți acum? Azi? Îi e foarte bine cu noi și avem grija de el!"
*copilul se făcuse alb ca varul și eu l-am imbratisat*
Eu: Nu te luam fără sa luptam. Nu vreau să mai treci prin ce ai trecut! (Ii spun în soapta)
----------
El: "NU! NU faceți decât sa îl  chinuiti"
----------
El: "Mă îndoiesc! Dacă a vrut sa stea cu noi în loc sa stea cu voi..."
----------
Închide.
El: Vor sa te ia acasă.
Copilul: Nu, nu, nu, nu... Nu ii lăsați!  Va rog, nu îi lăsați sa mă ia! Eu mă omor acolo din cauza lor! Nu, nu, nu!
Îi dădeau lacrimile și începea sa urle. Eu îl îmbrățișez și îl îmbrățișează și el. Dar când el îl îmbrățișează incepe sa dea cu pumnii în el și sa urle și sa plângă.
Copilul: Dacă vin și mă iau, jur ca mă duc naibii!
El: Nu e duci niciunde! O sa stai cu noi! Te ținem cu forța dacă trebuie!
Eu: Încearcă sa te calmezi și du-te sa iti iei o cămașă. Sa fie cu mânecă lunga! Ști de ce...
Băiatul nu se mișcă. Stătea în brațele lui și plângea.
Eu: Vrei sa vin cu tine?
Copilul: N-nu... dar nu c-cred ca m-ma pot mişc-ca!
El: Il duc eu în brațe pana sus și îl ajut. Tu incearca sa mai aranjezi câte ceva pe aici.
Eu: Ok. Ai grija de el...
Ei urca sus și eu mai aranjez câte ceva.
"Cum pot niște părinți sa își bage copilul în... atâta suferință și sa nu le pese?"

Se aude soneria și un urlet de sus. Nu reușise sa îl liniștească. Mă duc sus repede.
Eu: Orice s-ar întâmpla, noi o sa iti fim alături!
*îl sarut pe frunte*
Copilul se liniștește și mergem jos. Deschidem ușa.
Mama: Bună! Ce mai faceți?
Eu: Bunaaaa!
El: Salut!
Copilul, nimic. Stătea la masa și bea un ceai.
Mama: Bună, fiule! Ti-a fost dor de noi?
Copilul: Pff... deloc! Idioților!
Tatăl: Cum ne-ai spus?
Copilul: Cum sunteți! Nu mă duc nicăieri! Aici sunt fericit! Măcar aici... Nu îmi luați și asta!
Știam ce trebuie sa fac. Îi cerusem sfatul Anonimei.
Eu: Ăăă... vreți un ceai?
Tatal: Nu! Îl luam și plecam!
Copilul: AM SPUS CA NU MĂ DUC NICIUNDE!
Tatal: NU E DECIZIA TA! NOI ȘTIM MAI BINE CE AVEM DE FĂCUT CU TINE!
Băiatului deja îi dădeau lacrimile.
*o sa își tragă manecile*
Dar nu le-a tras.
Copilul: Ce știți voi despre mine? Nu faceți decât sa mă băgați în depresie...
Mama: CUM ÎȚI PERMIȚI? TRECI ÎN MAȘINĂ!
Îl trage de mana pana afară. Eu și El am încercat sa îi oprim. Copilul striga și plângea și dădea în ei cât de tare putea!
Eu: NU! NU ÎI FACEȚI ASTA! NU ÎMI FACEȚI ASTA! Va rog...
Încep și eu sa plâng. Îl băgasera în mașină și plecaseră. Plângeam. Știam ce va face. Nu puteam pur și simplu sa mă uit. El fuge după mașină și ma trage și pe mine după el. Fugeam după mașină. Am fugit o strada întreaga.
Nu mi-a venit sa cred. Nici nu le pasa...

Era prima data când sfatul Anonimei nu funcționase. Am încercat tot... Tot...

Eu: "Bună. .."
Anonima: "Bună! "
Eu: "Am încercat tot ce mi-ai spus... l-au luat... O sa se duca dacă nu îl luam de acolo...."
Amonima: "CE? Nu a funcționat? "
Eu: "Erau... brutali."
Anonima: "Nu o sa mă mai asculți... nu m-am gândit ca sunt așa niște părinți..."
Eu: "Nu e vina ta! Nu aveai de unde sa știi ca sunt așa!  O sa iti ascult sfaturile! PROMIT!"
Anonima: "❤"