Doare!

S-A DUS....

A doua zi ne-am trezit devreme. Forte devreme, pe la 5:30. Ne-am făcut rapid rutina de dimineață, am luat micul de jun și la 6:00 eram în mașină.
El: Ai mei trebuie sa fie la servici la 7:15 maxim! Intram doar după ce pleacă.
Eu: Cum?
El: Am eu chei de la casa lor.
Eu: A, ok.
Parcam mașina mai departe de casa lor, ca sa nu o vadă și așteptăm. Când vedem ca pleacă ieșim din mașină și fugim spre casa.
Eu: Eu stau de șase!
El: Ok. Am intrat.
El se duce sa își ia fratele iar eu stau aici. Nu venea nimeni.😃
El: Hai umpic!
Fug repede, intru în casa, încui și urc pe scări.
Eu: Unde ești?
Casa era frumoasa dar nu îmi pasa. Aici țineau captiv un copil, efectiv!
El: Aici!
*mă trage de mana*
Eram în camera copilului.
Eu: Ce s-a întâmplat aici?
Nu o sa descriu ce am văzut.
El: Are febra și e palid. A pierdut prea mult sânge! Dacă nu îl ducem la spital o sa moara!
Eu nu știam ce sa zic. Mă uitam în jur și când dau ochii de copilul mai mult mort decât viu, îmi dau lacrimile.
Eu: Hai!
El îl ia în brațe și îl duce în mașină, în spate.
Eu: O sa stau cu el.
El: Bine.
Mă duc în spate și îi pun capul la mine în brațe. Era așa de palid... Era aproape mort...
Eu: O sa fie bine... O sa fie bine...
Ajungem la spital și într-un final reușim sa îl internam. Am stat acolo timp de doua ore, în fata spitalului, pe o banca. Eu plângeam și el încerca să mă liniștească dar uneori și lui îi dădeau lacrimile.
Într-un final, doctorul a venit la noi și ne-a spus ca putem intra.
Copilul avea ochii deschiși. Era încă palid dar avea ochii deschiși și putea vorbi.
Copilul: M-multumesc ca ma-ti adus aici dar nu era mare pierdere...
El: Tu glumești? Ești fratele meu!
Eu: De ce? C-cum ai reușit?
Copilul: Când am ajuns tata a început sa urle la mine și sa îmi dea palme iar mama nu făcea decât sa se uite la mine cum plâng. Într-un final m-au lăsat sa plec în camera mea și acolo...
Mie îmi dădeau lacrimile. Avea 11 ani... Ce fel de părinți erau ăstia?
Doctorul: Puteți veni puțin?
El: Sigur.
Eu: Așteaptă aici.
Copilul a dat din cap. Ieșim din salon iar doctorul ne duce la el în birou.
Doctorul: Sunteți părinții lui?
Noi ne uitam unul la altul. El vroia sa răspundă dar știam ca o sa zică nu așa ca am decis sa răspund eu.
Eu: Da! Ăăă...L-am adoptat acum 3 ani.
Doctorul mijeste ochii la noi dar nu comentează. El îmi arunca o privire mulțumită dar puțin critica.
Doctorul: Îmi pare rău să vă spun dar... Nu avem atâta sânge de donat. Nu poate supraviețui decât cu aparate dar se chinuie mult... *ne întinde un act* Dacă semnați acest act îl vom deconecta de la aparate ca a nu se mai chinuie.
Eu încercăm să îmi țin lacrimile dar El nu reușea. Nici nu mai putea sa zică nimic.
Eu: P-putem sa îl mai vedem odată?
Doctorul: Sigur...
Ne conduce spre salon unde era băiatul... pleacă si închide ușa...
Mă uit la el. Se pusese pe un scaun și încerca să nu plângă. Nu putea zice nimic așa ca îmi fac curaj și mă pun lângă copil și încep sa îl mângâi.
Copilul: Stiu ca o sa mă deconecteze. E mai bine asa.
Eu: Ce? De unde știi?
Copilul: Stiu. Cat ați fost voi plecați mi-a spus... cineva. Nu știu exact cine.
Eu: Un înger...
Încerc sa îi zâmbesc și îl sarut pe frunte.
Eu: Fratelui tău îi e foarte greu...
Mă duc la el și îl sarut pe frunte și încep sa îmi dea lacrimile și mie. El se chinuie sa se duca la pat.
El: Nu pot sa te las... Nu pot!
Copilul: Preferi sa mă ai chinuit?
El: Nu...
Copilul: Mama și tata știu?
El: Nu, sunt la servici. Sa le spun?
Copilul: Spune-le și de ce...
El îi suna cu fata de copil.
El: Alo...
--------
El: Groaznic! Am o veste sa va dau!
--------
El: Fiul vostru mai mic e în spital din cauza voastră!
--------
El: Haideti și îl vedeți! Măcar pe patul de moarte sa fiți buni cu el!
-------
El: DA! E PE PATUL DE MOARTE CA A PIERDUT PREA MULT SÂNGE PRIN MÂINI DIN CAUZA VOASTRĂ! CE AȚI FĂCUT ASEARA CU EL?
-------
El închide.
El: Acuma vin.
Noi îi asteptam în salon. Plângeam toți. Deodată ușa se deschide și intra părinții lor.
Mama: CE? SPUNE-MI TOT!
El: MĂCAR PE PATUL DE MOARTE NU ÎL URÂȚI!
Copilul nu ia în seama nici cum îi vorbea mama nici cum urla și plângea El. Le spune tot, pur și simplu apoi ne cere sa semnam odată contractul ăla.
Noi mergem în tăcere și semnam contractul. Când ne întoarcem cu doctorul, părinții nu mai erau acolo?
Eu: Unde sunt?
Copilul: Au plecat pur și simplu.
El: Adio...
Copilul: Nu plângeți! O sa mă vedeți în scurt timp din nou!
Eu: Ce? De unde ști?
Copilul: Îngerul...
Imi zâmbește, nu îmbrățișează pe amândoi iar apoi îi cere doctorului sa îl deconecteze. Închide ochii...pulsul scade, încet, pana ajunge la 0. S-a dus...
El pica în genunchi. Era devastat.
El: Ar fi trebuit sa fiu lângă el când avea nevoie.
Eu mă pun lângă el în îl mângâi.
Eu: Nu vroia sa îi duci problemele. Îți vroia binele. Și nu știa cum sa iti zică. Nu știa dacă e bine sa iti zică! De asta ti-am zis eu...
El mă sărută pe frunte și ne ridicam.
El: Când îl putem lua?
Doctorul: Aveți o săptămână la dispoziție. Imi pare foarte rău pentru el... Se vedea ca e un copil bun. Nu merita sa treacă prin așa ceva la 11 ani...
Noi nu am făcut decât sa îl salutam și sa plecam. Nu îl ajuta nici pe el și mici pe mine. Când ajungem acasă el își suna părinții.
El: UNDE NAIBA AȚI FOST?(urla mai tare ca de obicei)
--------
El: S-A DUS! PENTRU VOI E MAI IMPORTANTA O AFACERE DE MARE PROFIT DECÂT FIUL VOSTRU CARE MOARE DIN CAUZA VOASTRĂ?
--------
EL: ȘI CE NAIBA ȘTIAȚI DESPRE EL? VOI ȘTIȚI CÂT ÎL CHINUIATI!NU MERITA ASTA...NU O MERITA...
--------
EL: BA DA! DACĂ VOI NU ÎL CHINUIATI ATÂT NU FĂCEA ASTA! IDIOȚILOR!
Și cu asta le închide și da telefonul de pământ. Îl îmbrățișez și încep sa plâng. Nu îl mai văzusem așa niciodată.
El: Îmi pare rău.... Nu vroiam sa mă vezi așa...
Eu nu fac decât sa îl strâng mai tare și mă strange și el.
Eu: ...Hai sa ne culcam. Mâine avem școală...
Mergem în pat, ne culcam și am un coșmar cu mama cum plângea ca tata o bătea și eu nu puteam sa fac nimic. Ram legata de un stâlp. Tata o bate pe mama pana moare și atunci mă trezesc țipând.
"A fost doar un vis... Doar un vis..."
El: Doamne! Ești bine?
Eu: Doar... Un coșmar.
Era 3 noaptea. Nu mai aveam somn. Mă pun înapoi în pat și mă foiesc o jumătate de ora. Minunat! Nu mai pot sa dorm. Mă dau jos din pat și Cobor scările sa beau apa. Imi revin imaginile din vis. Începe sa mi se facă frica. Beau repede apa și fug în pat.
"DOAR UN VIS..."
Mă bag sub pătură și încep sa plâng. Nu știu de ce. Imi tot veneau imaginile alea în cap. Mama era bătută, plângea și pe spate avea urme de bici. Tata îi dădea suturi și eu eram legata de un stâlp. Ce vis e ăsta? Plângeam tot mai tare pana când văd o umbra ca se ridica și se apropie de mine. Îngheț. Zici ca eram într-un film de groaza. Închid ochii și strâng coltul pernei tare. Simt cum se mișcă plapuma și pe mana simt un par pufos și capul cuiva cum se pune pe mana mea. Apoi mă ia de mijloc și mă apropie de el și mă strange tare. El era...😅 Mai plâng puțin și adorm ghemuita la el în brațe.