Niciodată nu s-a întâmplat ca Iadul Și Raiul să se întâlnească pentru a discuta lucruri ce îi privesc strict pe pământeni, însă cum timpurile au fost schimbate radical, se pare că s-a ajuns și la acest eveniment.
Liniștea coridorului lung al castelului a fost spulberată de ecoul unor perechi de pantofi ce călcau apăsat, însă în același timp grațios, pe podeaua rece din piatră. O rochie de culoare albă, lungă si făcută din mătase urmărea trupul firav si subțire. Părul, mai scurt ca înainte , era prins într-un mod subtil cu o clamă la spate, lăsând liber chipul palid.
-Unde e stăpânul? întreabă vocea delicată a femeii, adresândui-se unui bărbat cu aspect impecabil, îmbrăcat într-un costum de culoare neagră.
-În salon, îi răspunde individul, arătând cu degetul spre două uși mari din lemn negru, întărite cu margini și balamale metalice. Femeia îi mulțumește din priviri, îndreptandu-se spre locul indicat.
Fără nici o reținere, ea deschide ușile printr-o simplă mișcare a mâinii. Toate privirile din cameră s-au întors spre ea, privind-o șocați, ba chiar indignați de întrazneala ei.
-Nu îmi amintesc să fi fost anunțată de această întâlnire, spune femeia cu un zâmbet blând pe chip, însă ochii ei aruncau săgeți înghețate spre fiecare suflet din încăpere. Silueta ei își făcea drum, grațioasă, printre fotoliile din piele, ajungând lângă unul dintre bărbații pe care ceilalți îl numeau "stăpân".
-Nici nu trebuia ca tu să afli, scumpo, îi întoarce vorba bărbatul căutat de ochii ei. Îmbrăcat într-un tricou de culoare gri și blugi negrii, el era cel mai important din acea încăpere. Ea îi ignoră afirmația, îndreptandu-si atenția spre ceilalți din cameră.
-Presupun că discutați despre întâlnirea cu îngerii, așa e? întreabă ea, încă purtând zâmbetul ei perfect. Bărbații se uitau unii la alții, neștiind dacă să îi răspundă sau nu. Îl iau ca pe un da, continuă ea, observând nelămurirea indivizilor.
-Stăpâne, nu cred că lucrurile acestea o privesc pe doamnă, spune indignat unul dintre ei, dregându-și vocea. Părea destul de în vârstă, cu părul cărunt, aproape alb.
Stăpânul își ridică privirea spre ea, așteptându-i reacția. El își cunoștea aleasa, știind că nu agreează comentariile oamenilor cu care el lucra. Avea motive întemeiate să se teamă pentru viața celor ce întrazneau să o contrazică sau mai rău , să o excludă.
Doamna era mai rece decât un ghețar, însă nu avea un suflet rău. Știa ce voia și de ce voia acel lucru, și întotdeauna lua de una singură.
-Insist să particip și eu la această întrevedere a popoarelor, continuă ea, păstrând aceeași atitudine calmă și rece. Mi se pare că prezența unei vrăjitoare în mijlocul demonilor și a îngerilor va diminua șansele unui posibil conflict.
-Prezența dumneavoastră nu este binevenită! izbugneste încă unul dintre demoni, ridicându-se indignat de pe fotoliu, însă tonul lui nu evada din limitele respectului. Femeia își dă ochii peste cap, evident plictisită de comentariile lui. Printr-o singură ridicare a mâinii, hârtiile de pe masa au fost luate în zbor de un vânt amestecat cu o ceață roșiatică, bărbatul căzând în genunchi fără suflare.
-Mai este altcineva de aceeași părere cu el? întreabă ea, uitându-se la ceilalți din încăpere, mișcându-și mâna subțire prin aer, îndreptând-o spre fiecare bărbat în parte, așteptând un răspuns sau un legănat din cap.
Pe chipul stăpânului se formase un zâmbet de admirație pentru iubita lui, fiind complet neinteresat de moartea unuia dintre puternicii lui sfătuitori. Anii pe care i-a petrecut lângă ea i-au demonstrat că nimic nu este suprem și că intodeauna este loc pentru mai multă putere. Încă din vechile timpuri, numele lui a fost asociat cu răul absolut, cu frică și infern, însă nimeni nu s-a obosit să afle dacă aceste lucruri erau adevărate. Fiul cel rău, alungat de propriul tată din paradisul ceresc, trimis fără demnitate pe pământ unde, orbit de ură, a creat Infernul. I-a creat pe demoni, pe fiii săi, mai mult sau mai puțin puternici și și-a împărțit regatul și legiunile. Însă câți l-au cunoscut? Câți l-au privit în ochi și i-au ascultat vorbele? Nu mulți. Și iată, ere au trebuit să treacă până când cineva a aflat cu adevărat cine este Lucifer, Prințul Iadului.
-Perfect atunci, spuse ea în timp ce se indreptă înapoi spre ușile larg deschise, părul ei fiind mișcat ușor de o pală necunoscută de vânt, oferindu-i un aer de zeită. Cei din cameră inghitiseră în sec, privind-o ieșind din salon, numai Lucifer purtând seducătorul lui zâmbet.
-Plecăm la ultima strigare a păsării de foc, Lucifer zise ca o ultimă decizie, așteptând ca ei să plece fără alte comentarii care ar putea stârni certuri la castel. Certuri care Prințului nu îi plăceau. Din fericire, sfatuitotii lui întunecați s-au ridicat tăcuti, salutându-l cu respect înainte să se piardă pe coridoarele de piatram, printre perdelele albe și lungi ce atârnau delicate la ferestrele de unde gratiile au fost scoase la prima intrare a Ravinei în palat.
Rămas singur, Lucifer își relaxează capul pe spătarul fotoliului, închizându-și ochii și gândindu-se la ceea ce avea să se întâmple în această seară. Undeva, pe tărâmurile ce despart Iadul de Rai, îngerii și demonii se vor întâlnii pentru a discuta despre ceea ce se întâmpla cu muritorii de când noua coducere a fost instaurată. Oamenii nu mai mureau, ceea ce însemna că nici un suflet nu mai trecea granița celor două Regate.
Gândul de a se întoarce pe pământ îi dădea o stare de neliniște. Sutele de ani petrecute în cușcă i-au încețoșat amintirile cu locurile verzi și vii pe unde oamenii se plimbau. Apele reci și limpezi, cântecul fiecărei păsări în parte, vocile și amestecul de emoții din mințile lor. Dragoste, rușine, ură, mândrie, toate acestea se puteau găsii în fiecare persoană în parte. Nu puteai spune cine e rău și cine bun, iar acest lucru data din antichitate. Oamenii au rămas încă cele mai nedeslușite ființe ce mișună pe Pământ. Poate sunt un prototip eșuat sau cea mai complexă creație. Ghinionul lor era însă lipsa de putere.
După aproape o oră de meditație într-o liniște absolută, Lucifer decide că e timpul să se pregătească pentru întâlnirea ce putea schimba soarta micilor ființe fără pic de control asupra propriilor vieți ce erau acum sechestrate în propriile lor case. Mișcându-și brațele și rotindu-și gâtul de câteva ori, el părăsește camera de întâlniri, îndreptându-se spre dormitorul principal.
O încăpere mare și sumbră, accesorizata cu stil, piesele de mobilier fiind vechi și perfect sculpate, sclipind sub lumina pală a zecilor de lumânări din cameră. Un pat mare din mahon negru stătea așezat în centrul peretelui de est, cu așternuturi crem și calde ce așteptau a fi șifonate de mării stăpâni ai palatului.
-Apta Avan era unul dintre cei mai puternici demoni ai mei, spuse el cu o voce amuzată în timp ce se apropia de dulapul din același material ca și patul, deschizându-l ușor. Din spatele unei cortine groase de culoarea sângelui și-a făcut apariția Ravină, cu pași mici și legănați, ochii lui urmărindu-i fiecare mișcare.
-Trebuia să îl avertizezi înainte de a mă contrazice, îi răspunse ea cu un glas ce izbea zidurile camerei ca un ecou. Lucifer scăpa un surâs în timp ce tricoul lui cade pe podea. Înainte că el să îi poată răspunde, un sunet asurzitor se auzi deasupra castelului, însă pentru urechile lor era ca un cântec de privighetoare. Era timpul. În câteva minute Lucifer era îmbrăcat într un frac elegant ce mixa între negru și roșu închis, iar Ravina purta tot o rochie albă, de data aceasta având părul împletit precum o regină a elfilor. Și așa, împreună cu întreg Sfatul Regal, cei doi au pășit prin portalul mărginit cu flăcări negre și albe.
