-Ușor! Sky se clătină, simțind cum Lucien își pierduse echilibrul și se rezemă complet de partenerul său. Frigul și rană îl secaseră de ultimele puteri pe care le mai avusese, pleoapele căzându-i grele peste ochii înroșiți de frig. Ar fi adormit dacă usturimea gerului nu-i chinuia fiecare încheietură; poate și frică îl tortura, frica de a nu mai deschide ochii odată ce avea să cadă pradă oboselii. Lucien nu mai poate continua așa! Din fruntea coloanei, Allen oftă cu disperare și caută imaginea vampirului ce nu demult dispăru, speranța părăsindu-i ochii albaștrii puțin câte puțin. Eden nu zăbovi și se grăbi in dreapta lui Lucien, prinzându-l de mijloc și aruncându-i mâna în jurul gâtului său.
-Rana nu o sa i se vindece, oricât aș încerca! Adăugă Gardianul, privind în aceeași direcție ca și îngerul. Are nevoie ne odihnă și căldură!
-Elijah ar fi trebuit să se întoarcă până acum, murmură Allen pentru sine, simțindu-se copleșit de un sentiment de neajutorare și spaimă. Dacă vampirul se întoarce fără să fi găsit adăpost, dimineața avea să îi descopere pe toți înghețați și vineți. Din fericire, păru că acesta le auzi disperarea și nu zăbovi să apară.
-E un fost centru de cercetare, douăzeci de kilometri spre est, vorbi acesta plin de speranță. Pereții sunt forjați iar ușile par să fie încă funcționale dacă reușim să repornim generatoarele!
-Lucien nu o să reziste atât! strigă Eden din spate. Pornește cu el, Elijah! După noi poți veni după ce el e la loc sigur și ferit de ger! Elijah aprobă și-l ridică pe arcaș peste umărul său, disparând la fel de repede pe cât aparu, ceilalți pornind în direcția menționată de vampir și sperând ca urmele lui din zăpadă să nu fie acoperite prea repede de ninsoare.
În același timp, pe când pașii Rezistenței se ridicară prin zăpadă, la mile distanță, Max se prăbuși pe pământul crăpat, lipsa se apă amețindu-l până când nu se mai putu ține pe picioare.
-Max! Amanda nu întârzie să reacționeze, aplecându-se în fața lui și apăsându-și palma pe fruntea și obrajii acestuia. Să ne odihnim puțin.
-Sunt bine, promit, insistă acesta. Nu o să ajungem niciodată la celălalt buncăr dacă ne tot oprim.
-Nu o să ajungem oricum dacă pierim deshidratați în mijlocul pustietății, îl corectă vrăjitoarea în timp ce mâna i se plimbă atentă pe chipul roșcatului, mișcând firele subțiri din calea mângâierii. În secunde, erau înapoi în buncărul deja secat de resurse, Max lăsându-se să cadă pe salteaua veche.
-Mai avem apă? Amanda își frecă buzele uscate, mutându-și ochii printre sticlele golite din colțul camerei, răsuflând ușurată când zării una ce părea încă jumătate plină. Aplecându-se după ea, o picătură de sânge se împrăștie pe pământul umed al buncărului, vrăjitoarea ducându-și instinctiv mâna la gură și după imediat la nas, ștergându-se subtil și rapid. Se pare că teleportările frecvente și lipsa de hrană își spuneau cuvântul.
-Mai multă decât avem nevoie, răspunse ea sarcastic, încercând să înveselească atmosferă din ce în ce mai disperată. Stresul își atingea limitele iar astea se citi pe chipurile amândurora. E a ta, mie nu mi-e sete.
-Minciuni, răspunse Max imediat, știind obiceiul Amandei de a-i pune pe ceilalți pe primul loc. Nu eu sunt cel ce-și folosește puterile constant.
Amanda zâmbi scurt și se lasă să cadă lângă el, întinzându-i sticla după ce aruncă pe jos capacul.
-Cine ar fi crezut că cea mai grea parte din salvarea lumii e găsitul apei, glumi ea, oftând adânc și frecându-și gambele obosite. El îi răspunse cu un râs gol și extenuat, revigorat parțial de gura de apă stătută. Totuși, mai bună decât nimic.
