Zile au trecut în zadar, zile pe care nu și le permiteau să le piardă, având în vedere situația în care se află omenirea.Cei trei eroi stăteau în cameră aproape toată ziua, gândindu-se, la locurile în care sufletul Amandei ar putea stă pierdut, implorând să fie găsit. De câte ori ieșeau, Ravina și Eden abia de își vorbeau, știind că din orice cuvânt ar putea izbucnii o ceartă, asta fiind ultimul lucru de care avea nevoie.
Toți erau îngrijorați, frământându-se nopți la rând, o tristețe usturătoare străbătând sufletele celor din Impărătia Iadului, înstrăinându-i de zâmbete și optimism. Dar zâmbetele lor erau de mult pierdute, sursă acestora fiind răpită pe nedrept, mintită cu nerușinare și făcand-o să iubească fără să vrea, în ciudă sentimentelor ce sălăsluiau în inima ei pentru cel fără de viață.
In dimineață acelei zile Lucas și Eden plecaseră după trupul Amandei, acesta fiind găsit de slujitorii lui Lucifer. În pământul de mult astupat de Stăpânii Lumii de Sus. Cei ce au îngropat-o presimteau că acela nu îi era sfârșitul, și cu o fărâmă de speranța și o vraja cu grei obținută i-au conservat trupul, ferindu-l de bătrânețe și descompunere.
Celor doi nu le-a fost deloc ușor să ajungă la mormânt, trebuind să pătrundă prin stratul de piatră fără a fi observați de Zburatori.
-S-au întors! vocea lui Max a dat de știre întoarcerea celor doi, folosindu-și puterea supranaturală să ajungă dinaintea lor, dorul de a revedea acei ochi verzi arzandu-i în suflet.Și nu numai lui, același sentiment bătând în pieptul fiecărei persoane din castel.
Cei doi s-au arătat de după un nor de flăcări, purtând pe brațe un sicriu de marmură albă, parcă neatins de trecerea anilor, asemenea cu trupul ce se odihnea în trupul lui. De departe se putea observă dorința ce-i înroșise ochii lui Eden, dorința de a o vedea pe ceea ce-i aparținea, asupra căreia avea fiecare drept. În spatele lui Max a pășit Ravina, veșnică ei îmbrăcăminte albă târându-se pe piatră rece după fiecare pas pe care-l făcea
-Il ducem înăuntru? întreabă Lucas, sicriul ajungând în față scărilor. Înainte că vrăjitoare să-i poată răspunde, Eden s-a implicat în conversație cu un ton aspru, dominant.
-Il ducem în camera mea! spuse Gardianul, în vocea lui citindu-se dorința de a fi ascultat far comentarii. Nimeni nu a spus nimic împotriva intenții lui, fiind conștienți de iubirea ce el i-o purta Amandei, iubire pe care eroul o consideră legitimă, reala.
Lucas l-a ajutat să ducă sicriul în camera acestuia, așezându-l paralel cu patul, direcționat spre răsărit; răsărit ce lipsea din acel întunecat tărâm. Ravina și Max i-au urmat, dorind să privească chipul neschimbat al celui de-al V-lea erou.
Camera era încăpătoare, înăuntru predominând un miros înțepător de lemn putrezit și vechi. Fereastra era prevăzută cu grilaje groase din fier, măsură luată în cazul unei răscoale a întunecimii. Patul era unul matrimonial, la fel că în toate camerele din castel, acel modest portret găsindu-se în nuanțe de gri, maro cu frânturi de roșu sângeriu și acum, din pricina "piesei de mobilier" nou aduse, alb.
În urma lor apărură tăcuți Ravină și Max, uitându-se atent spre cutia de marmură, parcă dorind să o crape doar cu dorința.
Lăsând sicriul pe podeaua rece, Eden făcu un pas în spate și lasă un oftat greu să îi părăsească plămânii, mâinile lui asigurându-se că bluza albă nu îi era deranjată.
Ochii celor din încăpere erau ațintiți asupra cutiei albe din mijlocul camerei, fiecare așteptând ca unul dintre ei să se apropie și să o deschidă. Eden ar fi căzut într-o secundă în genunghi și ar fi smuls cu nerăbdare capacul sicriului pentru a-și vedea soția, însă sutele de amintiri ce i-au fost trezite s-au manifestat ca un fior rece ce i-a traversat trupul, oprindu-l.
