Îmbrăcându-și costumul primit de la Prinț, Amanda se privi atentă în oglindă cu același sentiment de răceală, simțind că încă se uită spre o străină ce îi furase chipul. Timpul de plecare se apropia, înspăimântând-o în oarecare măsură pe femeie, ultima sa misiune având loc cu mult timp în urmă, acum însă un sentiment de anxietate o cuprindea la gândul uneia noi. Va mai putea ea lupta după acea îndelungată pauză? Va renaște sentimentul de echipă și devotament în cadrul echipei lor? Aceste frici îi măcinaseră mintea Amandei pe tot parcursul nopții, privând-o de un somn liniștit și bine venit. În cele din urmă își așezase mantaua neagra și lungă pe umeri, pe spate având și o glugă potrivită pentru frigul ce avea să îi aștepte, piesă ce definitiza noua vestimentație. Cum camerele lor erau la același etaj și pe același hol, cei patru ieșiră simultan pe ușile înalte ale dormitoarelor, creînd un episod epic ce marca începerea unei noi bătălii ce avea să fie purtată de cei ce fură crezuți pierduți. Se priviră tăcuți pentru câteva momente, înghițind fiecare în sec, nu doar Amanda având acea teamă necunoscută ce îi bântuia mintea.
-Arătați ca o adevărată echipă, îi complimentă Lucifer odată ce intrară în salon unde, încă de seara trecută, Prințul îi așteptase. Și avea dreptate. Hainele și capele negre le oferea un aer de unitate și încredere, o impresie ce era binevenită în tărâmul oamenilor ce rămăseseră fără strop de nădejde. Bărbații își țineau armele în teacă sau în mâini, având expresii neutre. Prima misiune în care plecau fără speranță și bucuria de a se confrunta încă odată cu răufăcătorii ce le făceau zile rele omenirii. Acum erau mai maturi, mult mai conștienți de pericole și consecințele ce ar fi putut urma dacă făceau vreo acțiune nesăbuită. Altă problemă era că acum nu se mai simțeau la fel de puternici ca acum 100 de ani, considerând că vremea ce trecuse le domoli puterea și abilitățile, la fel ca și încrederea. Însă curajul le rămăsese neatins.
-Asta datorită ție, răspunse Max în numele echipei, plecându-și capul în fața Prințului în semn de mulțumire și respect, gest ce fu urmat și de ceilalți trei ce stăteau în spatele roșcatului. Nu știu ce am fi făcut fără ajutorul și sfaturile tale.
-Nu am făcut nimic deosebit, băiete, zise Lucifer și se ridică din fotoliul lui, zâmbindu-le cald. Tot ce am făcut a fost să vă dau câteva haine, însă voi sunteți cei ce vă veți ridica pe pământ pentru a-l salva. Ce am făcut eu e nimic în comparație cu ceea ce veți face voi, adevărații eroi. Cei patru își lăsară privirile în pământ, înspăimântați de așteptările Prințului. Dacă nu aveau să ducă la sfârșit misiunea? Va fi imposibil pentru ei de a accepta acel eșec, căci ei erau cei ce cândva nu cunoscuseră acel cuvânt. Acum haideți, căci nu mai e timp de pierdut. Orice secundă trecută e un avantaj pentru inamic, continuă el, conducându-i pe ușile principale, afară din castel. Înaintea scărilor de la intrare se adunaseră cete de demoni, invocând cu nebunie numele echipei celor patru, făcând pielea eroilor să se cutremure. Cele mai întunecate creaturi îi aclamau, până și ei dorind ca oamenii să fie salvați. Cei patru au rămas în linie pe una dintre trepte, capele lor mișcându-se alene în timp ce Lucifer coborâ câteva scări înaintea lor, mișcându-și mâna dinspre pământ spre cer, odată cu el ridicându-se flăcări ce se contopiră între ele pentru a forma un portal spre lumea pentru care eroii luptaseră de atâtea ori înainte. Prințul le făcu semn să se apropie fără teamă, acesta simțindu-le îndoielile și fricile.
-Mulțumim încă odată, adăugă Eden odată ce ajunseseră cu toții înaintea portalului, știind că odată ce vor pășii prin el vor fi complet pe cont propriu. Patru ce aveau să salveze. Nu credeam că o să ajung vreodată să zic asta, însă te-ai dovedit a fi mult mai de ajutor decât Mihail și îngerii săi. Mai folositor decât neamul meu.
-Nu neamurile și numele fac o creatură bună, Eden, ci sufletul, îi întoarse Prințul vorba. Nu contează ce ești atâta timp cât îți cunoști intențiile și principiile. Vreau acum să vă urez tuturor pentru ultima dată o misiune plină de succes și să nu uitați niciodată că, orice ar fi, Iadul va fi de partea voastră. Duceți-vă acum, căci timpul vostru a venit din nou. Cei patru își plecară capetele încă odată în fața Prințului, prinzându-se de mâini atunci când au trecut prin portal, auzind din ce în ce mai vag strigătele demonilor.
Norocul lor a fost faptul că Lucifer se străduise căt de mult putu să îi aducă cât de aproape de una dintre bazele Rezistenței. Portalul se deschise într-un câmp întins, complet acoperit de gheață și zăpadă, cea din jurul flăcărilor topindu-se instant, lăsându-i pe cei patru să calce pe un pământ înghețat. Viscolul le lovi chipurile cu o putere usturătoare, obligându-i să se acopere cu glugile negre, ferindu-i parțial de vântul ce purta particule tăioase de zăpadă și țurțuri.
-Acum pe unde? Întrebă Lucas într-un țipăt, fiind imposibil să se audă din cauza viscolului, abia ținându-se pe sine și pe Amanda în picioare contra vântului, trupul femeii fiind prea ușor pentru a se ține singur. Max se uită în jur de câteva ori, încercând să vadă ceva ce îi putea ajuta și să își și amintească de indicațiile Prințului.
-Lucifer a zis că baza e undeva în sud! Răspunse bărbatul pe același ton, strângându-și ochii din cauza zăpezii. Stați aproape unii de alții, vântul e prea puternic! Cei patru au făcut exact cum a fost zis, așezându-se în șir indian, Lucas fiind primul deoarece ochii săi de elf ar fi detectat mișcare sau vreo clădire de la kilometri depărtare, după el fiind Amanda, Eden și Max. Ar fi fost mult mai simplu să zboare, însă vremea făcea acest lucru imposibil, fiind nevoiți acum să se confrunte cu gerul și nămeții înalți. Amanda se împiedică de câteva ori, Eden ridicând-o de fiecare dată și scuturând-o de zăpada ce se prindea de hainele ei. Au continuat la fel, cu pași mici, până când căzură toți în zăpadă, carnea lor fiind prea amorțită pentru a simți durerea usturătoare a săgeților ce îi loviră.
Trecuseră căteva ore bune până ca cei patru să își revină iar în simțiri, Amanda ridicându-se încet, încă obosită, de pe salteaua pe care fu întinsă, frecându-și fruntea contra migrenei ce puse stăpânire pe ea când își deschise ochii. Locul nu i se părea deloc cunoscut, uitându-se la interiorul camerei în care se afla, observându-i pe ceilalți trei trezindu-se la fel de confuzi ca și ea.
-Unde...unde suntem? Întrebă ea cu greutate, vocea ei fiind răgușită, dându-și seama că piciorul său era legat cu un lanț, însă se simțea prea slabită pentru a se deranja să evadeze. Ușa camerei unde se afla se deschise, pe ea intrând un băiat destul de tânăr și blond, urmat fiind de unul cu părul șaten.
-Văd că v-ați trezit, vorbi cel dintâi, așezându-se pe un scaun ce era pus în fața celor patru saltele.
-Cine ești? Întrebă Eden când se ridică la marginea saltelei, trăgând de lanțul cu care era legat.
-Asta v-aș putea întreba și eu pe voi, continuă blondul cu palmele împreunate, rezemându-și coatele pe genunchi și privind spre cei patru pe rând. Ciudat e că îmi păreți cunoscuți.
-Dacă ai peste 100 de ani atunci s-ar putea să ne fi întâlnit, zise Lucas scuturându-și capul. Unde suntem?
-Sunteți într-una din bazele Rezistenței, îi răspunse blondul ridicându-se de pe scaun în timp ce pe ușă mai intrară doua persoane. Un băiat și o fată, ambii roșcați. Iar noi suntem echipa Descendenților.
