-Elijah!? Oamenii mei nu o să mai reziste mult! Trebuie să găsim cât mai repede un adăpost sau vom îngheța cu toții! Vocea răgușită a lui Allan se auzi din spatele coloanei, vampirul oprindu-se și privind în spate cu ochii întredeschiși, ferindu-și-i de furtuna tăioasă de zăpadă, care ajunsese să îl deranjeze chiar și pe el. Uitase pentru moment că era urmat de oameni, ființe umane care aveau să amorțească în mijlocul acelui calvar înghețat. Dar ce putea să facă? Încă nu găsiseră nici o clădire, nici cât de mică. Și unde ar putea să găsească? Se aflau la sute de kilometri de cea mai apropiată graniță, asta dacă hărțile spuneau adevărul.
-O să verific dacă e ceva prin jurul nostru...da, Elijah murmură ultimele cuvinte, simțindu-se neajutorat în acel moment. Cum putea să se întoarcă la ei și să le spună că nu a găsit nimic? Plecarea din Rezistență a fost sinucedere curată pentru membrii acesteia și el abia acum a realizat. Se făcu nevăzut, străbătând întinderile de alb cu atenție, poate, poate se va zări pe sub vreun morman de zăpadă vârful unui acoperiș. Eden îi privi urma întunecată ce se pierdu rapid în depărtare, lăsându-și privirea să cadă înapoi spre stratul de zăpadă pe care călca, ținând strând jacheta cu model de camuflaj, înfingându-și unghiile în materialul tare, aproape înghețat. Doar Arriana păsea în afara coloanei, călcând ușor peste stratul de zăpada înghețată fără a se adânci în el, sfidând frigul prin mișcările line pe care le făcea, contra furtunii, deloc deranjată de asprimea gerului. Buclele vișinii erau ude la rădăcini, terminându-se în vârfuri congelate, albite. Lucien era susținut în mers de Sky, rana îngreunându-i înaintarea, însă apropierea dintre ei îi încălzea parțial, dar nu de ajuns.
La depărtare, pe când restul echipei lupta împotriva frigului, cei doi eroi abia își ridicau pleoapele obosite, acoperite de praf și vise, clipind lent pentru a-și elibera privirea de pelicula umedă și sărată. Erau acum întinși, probabil după câteva momente de disconfort din timpul somnului, brațul lui Max strângând umărul femeii ce încă îi era culcată pe piept, respirația ei caldă și calmă izbindu-i-se de piele. Se treziră concomitent, la fel ca și în celelalte dimineți, dar nu păreau a se grăbi de data aceasta. Buclele negre ale Amandei zăceau întinse pe spatele ei, scurgându-se pe brațul dezgolit al bărbatului. Se mișcă încet, ridicându-se după o vreme de gândire și relaxare, dorind să prelungească momentul de căldură și liniște pe care ambi îl resimțeau, ochii verzi și obosiți căutând să privească chipul lui. Act împins de dor, de melancolia dulceții pe care el o împrăștia în trecut, inocența unui tânăr cu puteri grozave pe care îl iubea ca pe un frate, un protejat, însă pe care moartea l-a transformat. Trăsături aspre, construcție intimidantă, voce adâncă și ochi pătrunzători. Însă noutățile nu îi displăceau Amandei, ci din contră, o intrigau. Ea își odihnea palma pe pieptul roșcatului, susținându-se pe șold într-o poziție cât de confortabilă în timp ce Max îi întoarse privirile, zâmbindu-i cald.
-Ar trebui să pornim, sugeră el cu vocea jumătate, fără prea multă încredere în ale sale cuvinte, vrând la rândul său să prelungească momentul acela de căldură. Își ridică mâna ușor, împingând câteva fire ce acopereau chipul Amandei, plimbându-și degetul asupra obrazului ei, bucurându-se de zâmbetul pe care îi primi în schimbul mângâierii. Straniu se sorbeau din priviri, fără să știe că primele scântei începeau să se aprindă, preludiul unor flăcări ce aveau să-i ardă pe dinăuntru cât de curând dacă nu erau eliberate. Dar cum ar fi putut? Împrejurările îi presau, datoria le ținea mâinile legate, departe unul de altul chiar dacă părea atât de ușor să se aibă. Însă, pe lângă toate barierele exterioare, niciunul dintre ei n-ar fi putut încă să înțeleagă că prietenia lor se schimba, loialitatea se amplifica și iubirea ce și-o purtau urma să-și schimbe nevoile.
Într-un final, cei doi se ridicară, îmbrăcând aceleași haine murdare, uscate și prăfuite, simțind o înțepătură aprigă în acea rutină chinuitoare. Pielea li se crăpa din cauza secetei ce îi aștepta, iritându-se usturător atunci când se întorceau în umezeala și frigul buncărului. Zgârieturi inofensive ce se vindecau prea lent, ajungând să le chinuie trupurile extenuate ca și o împunsătură de cuțit. Prinși într-un joc al supraviețuirii unde puterile posedare nu erau de nici un ajutor, izolându-i pe cei doi într-o mantie de neputință și deznădejde, întruchipându-i pe cei doi eroi în simpli oameni ce aveau să tragă de voința de a trăi cu dinții strâns încleștați. Amanda îi prinse mână bărbatului în a sa, așa cum făcu în noaptea când fugi de ochii lui Elijah, întorcându-se în același teren arid din ziua precedentă, oftând lung la văzul aceleași priveliști uscate, fără semn de distincție, înghițind gustul amar ce-l avea în gură atunci când trebui să renunțe la mână roșcatului, lăsându-l să pășească înaintea ei.
În același timp, într-un loc încă necunoscut, Lucas privi spre tavan cu clipiri scurt și rare, frământând sentimente groaznice de furie, neputință și înjositoarea nevoie de sprijn. Întins în același pat, bărbatul încă se lupta cu gândul de a nu se putea deplasa de unul singur, strângând în același timp un mânunchi de resentimente pentru infirmiera ce îl îngrijea. Femeia nu avea nici o intenție de a-i spune unde se află și asta îl frustra pe bărbat. Frustrat că nu avea cum să ajungă pe prietenii lui, cum să-i ajute și cum să-i protejeze. Nu știa daca Amanda era încă în viață după lupta aceea sau dacă era și ea undeva prin camerele din jurul lui.
-Cum te simți? Gabriela intră în salon în aceeași manieră senină, aproape ca primele raze ale dimineții ce aveau să penetreze zidul rece al întunericului, însă deloc afectându-l pe elf.
-Am fost adus singur aici? Mai era cineva, mort sau rănit? Evitând întrebarea din curtoazie, Lucas întrebă cu o voce obosită și joasă, lăsându-și capul pe o parte spre a o privi pe cea însărcinată cu însănătoșirea lui. Ea părea să nu-l observe, lăsând același dosar la marginea patului, pășind apăsat spre aparatului la care Lucas era conectat, făcând verificările de rutină. Bărbatul nu putea să-și dea seama dacă era ignorat sau ea, la rândul său, nu știa mai multe decât el.
-O să începem terapia mâine dimineață, e bine așa? continuă ea, însă ceva din glasul ei trădă o panica nejustificată, atrăgându-i atenția bărbatului, încruntându-și fruntea atunci când femeia strecură din halat o hărtie împăturită, plasând-o sub pernă atunci când o aranjase împotriva confuziei lui Lucas, implorându-l din ochi să tacă, aplecându-și capul îndeajuns să poată șopti, scurt și clar "22:45, 5 minute". Până atunci odihnește-te. Ultima frază fu clară, cu ton normal, însă un firicel de sudoare i se prelinse pe marginea frunții. Clar, făcuse ceva ce nu era sigur. Gabriela ridică dosarul și se întoarse spre ieșire, rugându-se ca pacientul să-i fi înțeles indicațiile. În caz contrat, totul ar fi condus spre moartea ei. Lucas vru să scoată biletul, însă se opri la timp, ochii căzându-i pe camerele de supraveghere din colțurile încăperii, obervând luminița roșie ce pâlpâia continuu. "Microfoane" gândi el, mutându-și apoi privirea spre ceasul mașinăriei de care era legat. Era dimineață. Deci, conform spuselor ei, ar trebui să citească biletul în cele cinci minute pe care ea le menționă, probabil atunci camerele fiind restartate sau oprite. În cele din urmă, se pare că el a nimerit într-un loc mult mai important decât își putea imagina, dar important era faptul că nu era singur.
