Nopțile treceau greu în împărăția demonilor, la fel de liniștite. Amanda își revea încet la normal, băieții povestindu-i cele ce se întâmplaseră după anul în care ea murise. Cei 100 de ani de despărțire nu zdruncinară legătura dintre eroi, poate din contră, reunindu-i cu o mai mare devoțiune și iubire. După discuția cu Lucifer, Eden nu mai știa cum să se simtă. Durerea îi era justificată, însă era conștient că Amanda nu avea nici cea mai mică vină. Femeia era doar victima întămplărilor, pacienta nefericită a magiei lui Lucifer, a cărei covalescență a durat prea puțin, aducând-o la starea de înainte. Atunci când nu era a lui.
-Tot nu înțeleg cum au reușit să preia controlul asupra întregului pământ, spuse Amanda și clătină din cap, uitându-se copleșită la roșcatul ce îi povestea despre noii conducători ai omenirii.
-De fapt, nu au ajuns să stăpânească întreaga suprafață a pământului, o corectă acesta. 10% din pământ este relativ liber, dat fiind faptul că relieful, temperatura și lipsa de surse de energie le-au pus bețe în roate. Spre exemplu, Alaska și Antarctica. Frigul le-a amorțit roboții, iar Rezistențele s-au stabilit în acele condiții precare doar ca să nu cadă sub robia mașinăriilor.
-Dacă există Rezistențe, înseamnă că nu totul e pierdut, îi răspunse aceasta cu speranță în vocea-i dulce, pură, abia ridicată din morți, căci asprimea din chip dispăruse odată cu ultima respirație pe care o respirase pe pământ. Era acum ca un nou născut, mult mai fragilă, cu trup neprihănit, ce stârnea însă, ca pe vremuri, simțurile bărbaților. Am putea merge la una dintre ele, sunt sigură că ne pot spune mai multe decât știm acum.
-Nu avem cu ce merge, interveni Lucas, în timp ce mestecă de zor la un măr sângeriu. Noi nu avem puteri magice ca tine și Max. Eden poate să zboare, însă are nevoie de arme, eu de arc și Max de costum.
-Păi și cum facem rost? întreabă ea încrucișându-și brațele la piept și privind spre elf cu speranța unui răspuns. Acesta dă să răspundă, însă se oprește, neștiind ce ar putea spune. Armele lor deveniseră cenușă odată cu trupurile lor, mulți ani în urmă, iar găsirea armelor automate în iad părea o pistă ce nu avea să îi ajute prea mult. Însă, chiar și fără arme, cei patru trebuiau să se ridice din prăpăstiile iadului pentru a lupta umăr la umăr cu Rezistențele. Trebuiau să lupte pentru omenire ca odinioară.
În acea seară toți se adunară în salonul înalt al castelului, cufundați adâng în gânduri strategice, filosofând la mijloacele de manipulare maximă a darurilor ce îi sustrăgeau din rândurile mediocre și dependente de protecție, separându-i într-o sferă atotputernică, încă muritoare. Trebuiau să se ridice pe pământ cu orice preț, dezarmați și goi dacă era nevoie, luptând chiar și pentru câteva momente, însă oamenii aveau să îi vadă, reinviindu-și speranțele de mult ofilite precum trandafirii de pe monumentul eroilor. Speranțe ce aveau să dăinuiască până ce următorul rând de eroi avea să vină, poate și mai puternici și să lupte așa cum ei făcuseră odinioară. Era destul de liniște în construcția opulentă din partea nordică a infernului, cunoscută drept Curtea Prințului, doar degetele lui Max se mai auzeau, lovindu-se apăsat pe suprafața lăcuită a pianului din colțul răsăritean al încăperii, mișcându-se la intervale măsurate, creând un ritm repetat, relaxant, ce făcea mințile stresate și obosite să tresară periodic.
-Veniți, îi indemnă Lucifer la ultimul ceas al serii, ce despărțea acum, undeva pe pământ, pătrunzătorul întuneric de sângeria mare de nori. Tresăriră ușor, cu toții, din meditațiile lor interioare, îmbătați de vocea adâncă a Prințului. Bărbatul era, ca și ceilalți, stresat și acoperit cu de-a-ntregul de situația omenirii, însă geneticul său angelic îi regeneră stările de calmitate, schimbându-l timbrul vocii și eliberând o aură caldă, vindecătoare și, nu în ultimul rând, o aură ce se manifesta ca un afrodisiac pentru sexul frumos. Ciudat lucru, privind din poziția de puritate, castitate și neprihănire a îngerilor. Cum ar putea un înger, frate cu marele arhanghel Mihail, fiu al tărâmului de aur, cu râuri de miere, să trezească dorințe necurate de voluptate în femei? Simplu, aparent, având în vedere că cel ce dă lumină era un exilat, simbolul central al răului în cărți, creatorul Infernului și a demonilor, izvorâtorul de păcate și lavă. Pe scurt, tot ce reprezenta opusul prea puternicilor din ceruri.
Toți se ridicară, pe rând, de la locurile lor, urmându-l fără nici o întrebare pe coridoarele lungi și reci ale castelului, Prințul neoferindu-le nici un indiciu sau sugestie privitoare la locul unde erau conduși sau subiectul ce aveau să îl abordeze atunci când o să ajungă. Aflându-se în scurtă vreme în fața unui rând pietrificat de scări ce cobora într-o beznă chinuitoare, adânc în sufletul clădirii, unde nu avuseseră ocazia să calce până în acel moment, coborâră într-un mod mortuar pe treptele reci, neîndoindu-se nici o clipă de intențiile Prințului. Drumul până jos păru extenuant și de neterminat pentru cei patru, simțind cum aerul devenea din ce în ce mai greu de respirat iar bezna părea interminabilă, sufocându-i, însă ajunseră eventual pe un platou drept, la fel de întunecat, partea bună fiind că nu mai aveau de coborât.
-V-am auzit astăzi discuția, mărturisi Lucifer, și m-a întristat în oarecare măsură. Nu faptul că nu aveți arme, ci gândurile voastre greșite ce vă dictează că aveți nevoie de arme pentru a vă elibera poporul. Permiteți-mi, vă rog, să vă spun că atunci când mi-am ridicat împărăția nu aveam o armată, nici arme supraputernici, ci doar o inimă frântă și o voință puternică. Max, continuă acesta, tu ești o Scânteie, un aristrocat în lumea supranaturalilor, lovind cu puterea fulgerelor și readucând la viață inimi obosite și rănite, așa că pentru tine am creat asta, spuse Prințul, în acel moment un piedestal luminându-se cu o lumină albastră, conturând un costum de culoare neagră. Eden, tu ești fiu al raiului, născut din cele mai frumoase ființe ce au trăit vreodată, elfi și îngeri. Frumusețea ți-e neasemuită, incomparabilă iar puterea ți-e suplimentată de ceruri, continuă acesta, încă un piedestal fiind luminat, de data aceasta de o lumină aurie, având tot un costum negru, lângă el mai luminându-se unul, conturându-se verde. Lucas, elf de pădure, mână ți-e iscusită cu arcul și mintea ți-e ageră. Auzul ți-e mai fin decât al vampirilor, iară cu doar câteva săgeți ai putea câștiga un război. Spunând acestea, Lucifer făcu pași înspre Amanda, aceasta simțindu-i respirația caldă din ce în ce mai aproape de fața ei, inima începându-i să bată speriată de acea apropiere, aura lui încălzindu-i trupul. Iar tu, Amanda, fiică a oamenilor, ești reprezentantă a celor ce tânjesc astăzi la salvare și libertate. Nu te-ai născut cu puteri, însă inima ta de leoaică a salvat mai multe vieți decât magia Ravinei. Ești...vru el să continue, dar se opri, simțind foamea de ea crescând atunci când mirosul ei dulce începu să îi îmbete simțurile. Așa că păși înapoi, rușinat de neputința de a se controla, luminând în roșu piedestalul pe care hainele ei noi stăteau. Armele încă sunt în lucru, dar vor fi gata curând. Acum...încercați astea, spuse și se făcu nevăzut în beznă.
