Ochii i se deschiseseră ușor, lumina aprinsă a neoanelor amplificându-i durerea de cap cu care tocmai se trezise. Privirea îi era încețoșată, abia realizând că o lacrimă i se scursese pe piele, pierzându-i-se printre firele de păr. Pe lângă migrenă mai putu resimți și o durere cruntă în partea stângă a abdomenului. După câteva minute de confuzie, bărbatul reuși să-și mute capul într-o parte pentru a vedea mai bine locul în care se afla. Un spațiu mic, înalt, în care stăteau paralel două paturi, separate între ele de o plasă de plastic, aproape transparentă. Era singur din câte putea să-și dea bine seama, singurul sunet pe care putea să-l audă fiind bâzâitul aparatului de lângă patul lui, aparat la care era și conectat.
-Oh, în sfârșit te-ai trezit.
Vocea femeii era acompaniată de sunetul făcut de tocurile cui atunci când se întâlneau cu gresia gri. Lucas putu să distingă figura ce se apropie de patul lui, însă nu o recunoscu. Arriana? Amanda? Nu părea a fi niciuna din ele. Femeia aceea avea părul lung și castaniu, împletit și ținut pe umărul drept. Ochii căprui îi erau acoperiți de o pereche de ochelari de vedere, iar statura sa nu părea una prea impunătoare, având undeva la 156 de centimetri fără tocuri. Purta un halat verde, trădându-i poziția de doctor, în jurul gâtului având o plăcuță de identificare. Gabriela Anton, responsabil E23, permisiuni E22-E40. Aceasta se apropie de elf, așezând dosarul pe care îl avea în mână pe picioarele lui, însă acesta nici nu băgă de seamă.
-Ai fost în comă o perioada destul de lungă, nu mă așteptam să mai deschizi ochii vreodată, continuă ea cu o engleză perfectă, însă numele ei părea a fi străin. Oricum, mă bucur că te-ai trezit. Ești primul care se trezește. Lucas o privi, luându-i ceva timp să înțeleagă despre ce e vorba. Turnul. Amanda. Au fost atacați. Însă de acolo firul i s-a rupt. Când s-a întâmplat asta? Nu putea să-și amintească. Unde era acum? Nici asta nu știa.
-Unde...unde sunt? Vocea îi era slăbită, cuvintele sporindu-i starea de durerea ce-l domina. Femeia se uită la el uimită, mândră parcă de abilitatea lui de a vorbi.
-Nu mă așteptam să și vorbești, comentă ea zâmbind larg, bucurându-se de reușita proprie de a-l readuce la viață. Adică, după coloana ruptă, plămânul stâng perforat, cinci coaste rupte și arcada spartă, nu vedeam prea multe șanse pentru tine. Bărbatul o ascultă șocat, însă nu din cauza multiplelor răni, ci pentru că s-a găsit în acea stare neajutorată fără să aibă vreo idee despre cea ce l-a îngrijit. Cine era? Dar și mai important, de partea cui era?
-Unde sunt? Lucas își repetă întrebarea inițială, forțându-și tonul asupra cuvintelor, gândindu-se că poate ea nu îl auzise prima dată, însă fără să-l înțeleagă. Zâmbetul femeii se mai retrase, ocupându-se de aparatul la care era conectat bărbatul, făcându-se că nu aude întrebarea, începând să îngâne linia melodică a unui cântec. Văzând că femeia nu avea de gând să-l lămurească, Lucas oftă și își mută privirea dinspre ea, căutând vreo inscripție pe ușă sau perete care l-ar putea ajuta. Însă tot ce găsi fu E23, probabil numele camerei, infirmeriei în care era cazat. Înseamnă că era o clădire destul de mare, asta în caz că nu erau denumiri alese aleatoriu.
-E bine că te-ai trezit, reîncepu ea după o vreme de liniște, ridicând dosarul de pe picioarele bărbatului. Aproape toate rănile îți sunt vindecate, iar curând o să poți începe terapie pentru picioare, chiar după ce-ți scot discul dintre coaste. Cred că te doare, așa-i? Lucas înghiți în sec, înțelegând de unde provenea durerea ce-l înțepa pe dinăuntru. Apropo, cum te numești? Trebuie să completez o fișă pentru tine și nu ți-am găsit amprenta în nici o bază de date. Acele cuvinte îl mulțumeau oarecum pe Lucas, întorcându-și privirea spre ea.
-Nici....tu nu mi-ai...răspuns, se strădui el să zică, primind înapoi un oftat din partea femeii, aceasta dând din cap și ridicând din sprâncene atunci când își scoase pixul din buzunarul de sus al halatului, notând ceva pe prima pagină a dosarului. Înainte ca el să mai poată insista, Gabriela se întoarse spre ieșire, sunetul făcut de tocurile ei pierzându-se pe partea cealaltă a ușii. Lucas, văzâdu-se singur, încercă să se ridice, însă nu reuși să-și mobilizeze picioarele, conștientizând că nu simte nimic de la bazin în jos. Nu...nu, negă el faptul evident, străduindu-se în zadar să-și miște degetele de la picioare.
Între timp, la mii de kilometri depărtare de el, alți doi Descendenți abia își duceau greutatea corpului pe terenul arid, fără trunchi de copac sau fir de iarbă prin preajmă, total expuși frigului și iscoadelor trimise de Capitală. Însă, spre norocul lor, Amanda reuși să ridice de fiecare dată o barieră deasupra lor pentru a se feri de Zburători. Dar cu fiecare barieră creată, resursele de energie ale femeii se scurgeau, hrana și apa pe care le mai aveau împuținându-se pe zi ce trece. Mergeau de aproape o săptămână, în fiecare seară Amanda trimițându-i înapoi în buncăr pentru a se odihni fără frică. Acolo mai aveau un butoiaș cu apă, însă și acesta ajunsese la jumătate, fiind așezat lângă o ladă în care se odihneau ultimele lor conserve.
-Se întunecă, ar trebui să ne întoarcem. Max se opri fără advertisment, Amanda ridicându-și privirea obosită, uscată asupra lui, cuvintele lui ridicându-i pentru moment o piatră de pe inimă. Tălpile o dureau, abia mai reușind să calce fără să-și lase durerea schițată pe chip la fiecare pas, pielea uscându-i-se din cauza vremii și a vântului și făcând-o să-și piardă din strălucire. Ușor, ușor, Amanda începu să se asemene cu trandafirii ce împodobeau vechiul monument ridicat în amintirea celor ce odinioară luptaseră până spre moarte, o frumusețe pură ce se ofilea încet, atinsă de timp și vreme, până când, într-un fel, se va desprinde de rug și se va izbi de cimentul prăfuit, amorțind spre vecie. Max se întoarse spre ea, ștergându-și fruntea de praful ce se amestecase cu sudoare, privind cu milă spre făptura din fața sa. Un pas îl aduse mai aproape de ea, odihnindu-și palma pe obrazul ei cald și ridicându-i privirea spre el. Ochii lui se întâlniră cu ai ei, furându-i un zâmbet înjumătățit de oboseală, privind-o cum clipește lung pentru a elibera un nor negru ce-i cuprinsese dinspre pământ, purtându-i înapoi între zidurile buncărului.
-Sunt sigură că mâine o să găsim alt adăpost, rosti ea cu vocea răgușită din cauza setei și a prafului pe care îl inhala la fiecare respirație, lăsându-se în șezut pe salteaua veche și ruptă în colțuri, odihnindu-și capul asupra peretelui. Însă acea frază fu spusă în fiecare seară din ultima săptămână, fără ca aceasta să se adeverească în vreun fel. Max își lăsă rucsacul la marginea saltelei, întinzându-se după o sticlă cu apă pentru a-și potoli setea, oferindu-i mai departe Amandei. Aceasta nu refuză, golind sticla din doar câteva guri, respirând rapid după ultima picătură, simțind cum puterile îi revin. Bărbatul își trase bluza îngălbenită de praf, mușchii spatelui încordându-i-se când brațele i se ridicară odată cu haina, Amanda neputând să-și ferească privirea de trupul lui, plimbându-și limba pe interiorul buzei inferioare.
-Mi-e dor de un duș, fie el cât de rece, se plânse Max, frecându-și partea dreaptă a gâtului când se întoarse cu fața spre ea, rotindu-și-l cu ochii strânși, deschizându-i abia când se așeză lângă ea, mână lui căutând pătura pe care o găsiseră acum câteva seri pe fundul unei lăzi.
-Nah, miroși mai bine ca oricând, îi răspunse ea râzând, desfăcând cureaua ce-i ținea cămașa prea largă lipită de talia subțire, lăsând-o lângă saltea. În acea seară, frigul nu era atât de insuportabil, însă pentru prima dată Amanda se lipi de trupul cald al bărbatului, primind o reacție suprinsă din partea acestuia, dar nici un comentariu. Capul ei se odihni pe umărul său, respirația lui Max trecând pe deasupra creștetului ei.
-Ți-e frig? întrebă el, căutând motivul din spatele apropierii ei, nu pentru că nu îi convenea, ci pentru a-l putea folosi mai des. Femeia se întoarse mai mult pe o parte, mână ei odihnindu-se pe pieptul dezgolit al bărbatului, simțind cum inima începu să-i pulseze mai rapid sub atingerea ei, ascunzându-și chipul în umărul său, inspirând adânc mirosul pielii sale. Amanda nu răspunse, buzele ei atingând, aproape la limită, gâtul acestuia, însă nu asemenea unui sărut, ci mult mai mult. Pe buze îi rămase un gust sărat, însă care o mulțumi, închizându-și ochii fără a-și muta gura de pe pielea lui, adormind în aceași manieră după ce Max îi acoperii cu pătura, acesta fiind cuprins de somn cu mult după ea, odihnindu-și privirea spre tavan în timp ce pieptul i se ridica ușor după fiecare inspirație, găsindu-și somnul abia după ce lăsă un sărut lung pe creștetul femeii.
