Adevărul din ochi

Visele se îndeplinesc, nu?

După această discuţie între cei doi tineri ,care aveai impresia că nimeni şi nimic nu îi poate despărţii, totuși i-a despărţit ora plecării. Intraseră părinţii lor, doamna Marvet spunându-i fiului ei să se pregătească de plecare.
-Vom mai veni pe aici ! ,zise această ȋn living-ul de după uşa camerei Elinei, adresându-se doamnei care i-a primit cu braţele deschise .
-Desigur, vă așteptăm cu mult drag cât de curând! ,zise mama Elinei.
Dar totuşi părinţii nu simţeau ce simţeau copii lor. Pentru ei era doar o vizită,la nişte prieteni de familie, venit şi plecat. Dar pentru copii lor asta era mai mult de atât. Iar plecarea însemna o despartite cruntă. Desigur, Elina nu îşi dăduse seama de asta până ce a simţit ceva ce o mistuia, ceva ce nu îi dădea pace, o făcea să îi îngheţe sângele în vene, având în minte chipul minunat al lui Carto, facând-o să il vrea acum aici, să facă şi imposibilul posibil, să traverseze mări, ţări, râuri, hotare ca el să fie acum cu ea, desigur asta numindu-se DOR.

Au trecut orele, dorul măcinând-o din ce în ce mai tare pe Elina, evident fără să îşi dea seama ,iar pe Carto mai mult decât atât .

A venit ora somnului. Elina scufundându-se mai mult în gânduri decât in somn, când adormise visase :

~Un câmp de un verde viu si strălucitor. Norii albi stăteau deasupra pământului ca o barbă albă şi pufoasă a unui bătrân. Curcubeul ce pornea din unul dintre nori, scãlda pământul în culorile lui fantastice. Puteai să îl asemeni cu un robinet din care curea apă multicoloră ajungând pe pământul proaspăt umed ce aştepta culorile intense ale vieţii. Viaţa era colorată astfel. Nu alb, nu negru, nu gri, ci multicoloră. Depinde cum vezi viaţa. Mulţi sunt daltoniști şi nu văd culorile. Culorile tocmai cum sunt ele de fapt. Asta e greşeala fără voie a lumii.
Elina stătea pe iarba pufoasă care îi ajungea până sub nări de o mireasmă imbatabilă. Păsărelele cântau deasupra ei. Fluturaşii se aşezau pe părul ei creţ, pe umeri, şi deseori în palme. Acolo era o fericire de nedescris. Elina era fericirea in persoană .
Ea culegea floricele simţind vântul cald şi lin ce-i adia prin bucle. Nu avea niciun gând in minte. Acolo unde era nu existau griji. Totul era perfect chiar dacă nu iti prea vine a crede. Însă avea ceva în suflet :
Pe el ❤

Dintr-o dată apăruse de nicăieri. Era ca şi cum ce îţi doreşti acolo se împlineşte. Iar oamenii nu profitau de asta dorindu-si de toate ci doar ce era important cu adevărat :

IUBIREA ! ❤💪

Nu stiau de restul. Si nici nu era nevoie. Erau mai fericiti aşa.

Totul însemna nimic, iar nimic era totul.

S-au privit pierzându-se, dar nu prin iarbă, nu prin flori, ci printre sentimente. Când si-au atins mâinile o forţă supranaturală i-a făcut să nu se mai despartă niciodată ,începând să zboare deasupra pământului înconjuraţi de o lumină orbitoare. Asta era lumina iubirii lor. Şi dacă s-ar intampla ca ceva să îi despărtă, această lumina s-ar rupe, si ar dispărea, iar ei ar cădea din aer izbindu-se de pământ şi rănindu-se.
Dintr-o dată din cer se naşte un zeu. Elina se uita curioasă peste umăr, ţinându-l încă pe Carto de mână, nimic despărţindu-i. Zeul acela avea chipul lui Feldon, era chiar el. Din lumina luminii lor, lumina zeilor s-a născut un alt zeu. Acesta avea o lumină orbitoare, mai ceva decât a lor. Elina uitându-se de curiozitate fusese atrasă fără să vrea, fara să ştie de lumina acelui zeu, despartindu-i-se mâinile  de ale lui. Fiind dusă in aerul cel veşnic, spre Feldon pentru o vesnicie. Veşnică sau ruptă. Fiindcă şi până ce e veşnic se termină.
Dintr-o dată cerul s-a întunecat, iar toată bucuria acelei lumi frumoase s-a cudundat odată cu acesta. Totul s-a distrus. Tot s-a risipit. De la iarba frumoasă ce era neîntrecută s-a ajuns la o câmpie arsă fără milă. Totul era pierdut.
Însă ea încerca din răsputeri silindu-se să nu o tragă spre Feldon ca un vârtej cu o putere de mii de ori mai mare decât a ei, încercând să apuce din nou mâinile lui Carto dar obsevase că acesta era prea ocupat, încât să îşi vrea iubita înapoi . Şi ştiţi ce făcea? Era deja de mână cu o altă persoană. Acea persoană fiind prietena Elinei cea mai bună, Radina. Aceasta avea un zâmbet malefic ca şi cum ar fi reuşit ce si-a propus. Şi când l-a îmbrăţişat pe Carto, acesta stând cu spatele spre Elina, îi zâmbea ei ca şi cum i-ar spune :
"E al meu, îndepărtează-te !!!"
Elina printre lacrimi fusese şi ea atrasă de Zeul Feldon iar acesta o luase la ea in palat, fiind nefericită. Dar într-o zi a simţit o fericire ciudată. Nu putea simţi clar in vis. Dar ştia ca de acolo din palat, când se uita pe fereastră îi vedea pe ei doi.. Aşa că a acoperit toate geamurile şi ferestrele şi nu a mai ieşit vreodată de acolo....... ~