Fata misterioasă/ FF cu Vlad şi Cristi Munteanu

Volumul 1- Capitolul 3

           După ce mi-am luat înghețata m-am îndreptat spre banca unde am fost și ieri. Poate e cineva pe acolo și îl caută pe Max. Am ajuns la banca de ieri și nu era nimeni prin zonă. M-am așezat pe bancă și mă uitam prin jur. Lucy şi Max se jucau prin iarbă cu un os. Cât mă uitam eu prin jur mi-a sărit în ochi ceva. I-am luat pe cei doi de lesă și m-am îndreptat spre acel loc. Când m-am apropiat nu-mi venea să cred ce văd. Era un afiş cu poza lui Max sau, după cum bănuiesc că îl cheamă de fapt, Spot. Poate că nu are stăpâni chiar aşa de răi, având în vedere faptul că încearcă să-l găsească. Notez rapid numărul de telefon pus în colţul din dreapta, jos, al afişului şi mă îndrept spre bancă, din nou, cu Lucy şi Max, apelând numărul respectiv.

— Bună ziua!

— Bună ziua! Cine sunteţi?

— Tocmai ce am văzut afişul cu Ma... Spot şi am sunat imediat. Dumneavoastră sunteţi proprietarul său?

— Spot? Da, eu sunt. Unde l-aţi găsit?

— În apropierea parcului. Încă sunt aici, puteţi veni să-l luaţi?

— Se poate după ora 13:00?

— Da, cum să nu? Ne vedem aici la ora 14:00. E bine aşa?

— Da, foarte bine, mulţumesc mult!

— N-aveţi pentru ce!

          Mă bucur că i-am găsit stăpânul lui Max. Deşi m-am ataşat de el în această zi, cât a fost la mine, o să-mi fie dor de el. Închid telefonul şi rămân pe bancă, privind câinii cum se joacă. Cred că o să-l sun pe Andrei să vină aici, cu mine, la ora 14:00. Nu am de gând să mă întâlnesc la o astfel de oră cu cineva străin, mai ales că acel cineva avea voce de bărbat. Având în vedere faptul că este ora 12:33, nu cred că mai merg acasă până nu-l înapoiez pe Max.

— Spoooot, spune un băiat înalt şi blond, apropiindu-se de Max şi îmbrăţişându-l.

— Ăăm... sunt chiar aici, îi spun eu, privindu-l.

— Scuză-mă... tu cine eşti?

— Nu contează. Ideea e că e câinele meu, îi spun eu, ridicându-mă de pe bancă şi luându-l pe Max în braţe.

— Cred că ai greşit câinele, îmi spune băiatul, încercând să mi-l ia pe Max.

— Ţi-am spus că-i al meu, îi spun eu, făcând un pas în spate.

— Oh, haide, nu te mai purta ca un copil şi dă-mi-l!

— Ţi-am spus că nu ţi-l dau, spun eu, lovindu-l cu piciorul ceva mai jos de genunchi.

— Auch. Dă-mi-l! Nu vezi că mă cunoaşte? Spune el, privindu-mă încruntat.

— Dacă te lasă să-l îmbrăţişezi, asta nu înseamnă neapărat că te cunoaşte, ok? Îi spun eu, revoltată.

— Nu mai am baterie la telefon că-ţi arătam poză cu el, spune blondul, enervat.

— O altă scuză, una mai bună, nu aveai? Îi spun eu, ţipând la el.

— Poftim?

— Nu-mi pasă de ce scuze poţi aduce. Nu poţi să-mi demonstezi că acest câine îţi aparţine.

— Şi dacă reuşesc, ce se întâmplă? Spune blondul, punându-şi mâinile în şold.

— Ştii ce? Nu am niciun chef să-mi bat capul cu tine, spun eu, apucându-i mai bine pe cei doi de zgarde şi aşezându-mă pe bancă, dându-i un mesaj lui Andrei să vină în locul în care mă aflam.

— Nici eu nu plec de aici fără Spot, clar? Spune el, aşezându-se lângă mine.

— N-ai de cât.

          Cum poate fi cineva, înafară de mine, atât de încăpăţânat? Cum pot da acest câine cuiva care nu are cu ce să-mi demonstreze că-i aparţine, mai ales că am şi vorbit cu proprietarul său? Sper să ajungă Andrei o dată că nu-l mai suport pe blondinul ăsta.

— Uite cum facem: Tu mi-l dai pe Spot, iar eu plec de pe capul tău fără să ne mai întâlnim vreodată. E bine aşa? Spune blondul, gesticulând.

— Pe faţa mea scrie proastă sau ce? Spun eu, încruntându-mă.

— Oh, nu începe iar cu de-astea.

— Facem aşa. Eu îţi dau două după ceafă iar tu pleci din faţa mea şi nu ne vom mai vedea niciodată. E bine aşa? îi spun eu, ironică.

— Ştii ceva? Nici pe faţa mea nu scrie prost, spune el, revoltat.

— Scrie fraier. Pleacă o dată, spun eu, ţipând din nou.

— Ce se întâmplă aici? spune Andrei, apropiindu-se de bancă.

— Băiatul ăsta tot spune că Max este căţelul lui, îi spun eu lui Andrei, privindu-l.

— Max? Spune blondul, amuzat.

— Dacă nu ai cum să dovedeşti că este al tău, nu îl poţi lua, ok? Spune Andrei, încercând să-i explice tipului cum stă treaba.

— Vlad, ce faci aici? spune un bărbat, coborând din maşina sa.

— Tocmai l-am găsit pe Spot, iar ciudata asta nu vrea să mi-l dea, spune blondul, arătând spre mine.

— Pe cine faci tu ciudată? Spun eu, ţipând la el.

— Vlad, nu mai fi aşa bădăran şi cerei scuze fetei.

— Dar, tată...

— Vlad, am spus ceva! Spune acesta, destul de serios.

— Oh, bine, fie... Scuze, spune Vlad, dându-şi ochii peste cap.

— Domnişoară, ştiu că vorbisem să ne vedem la ora 14:00, dar îl voi lua acum pe Spot. Mulţumim mult că ni l-ai înapoiat, îţi vom fi recunoscători, spune bărbatul, aplecându-se şi luându-l pe Spot în braţe.

— Nu aveţi pentru ce, spun eu, zâmbind.

          Cei doi se urcă în maşină, împreună cu Max, după care pornesc la drum, eu şi Andrei aşezându-ne pe bancă. Sinceră să fiu, m-a enervat tare mult blondul acela, dar tatălui s-a purtat ca un om admirabil. Mi-am dat seama că el este omul cu care am vorbit la telefon deoarece, înafara faptului că i-am recunoscut vocea, a ştiut şi unde şi când să ne vedem, iar expresia lui Spot mi-a demonstrat că ei sunt stăpânii săi ''biologici''. Totuşi, sper să nu mă mai întâlnesc vreodată cu băiatul ăsta.

— Parcă prinsesem drag de Max, spune Andrei, zâmbind.

— Da, şi eu şi, se pare că şi Lucy a prins, spun eu, amuzată.

— Ce zici, mergem să mâncăm ceva? Spune Andrei, privindu-mă.

— Desigur, hai să o lăsăm pe Lucy acasă, spun eu, ridicându-mă de pe bancă.

   Sfârşitul capitolului 3. Ne vedem cu al 4-lea. Sper că v-a plăcut.

Capitol editat a treia oară pe 3/11/2017.

#1060 de cuvinte