Fata misterioasă/ FF cu Vlad şi Cristi Munteanu

Volumul 1- Capitolul 6

          În dimineaţa următoare, ochii mi-s umflaţi din cauza plânsului, iar cearcănele sunt uriaşe. Mă dau jos din pat fără chef de viaţă şi mă îndrept spre baie pentru a face ceva în legătură cu faţa mea de zombi. Îmi fac rutina de dimineaţă şi încerc să-mi ascund cearcănele cu puţin anti-cearcăn, după care revin în dormitor şi îmi aleg hainele pe care le voi purta azi, deoarece aseară am uitat să mi le pregătesc. După ce mi-am îndreptat părul şi l-am prins în părţi, pentru a nu lăsa şuviţele să-mi deranjeze obrajii, mi-am îmbrăcat hainele pregătite şi mi-am făcut ghiozdanul pentru şcoală, după care am coborât la masă. Mama nu era acasă, dar am găsit nişte sandvişuri pe care le-am luat la pachet în caz că mi se făcea foame la şcoală.

Peste cincisprezece minute ajunge şi Andrei, aşa că îmi iau ghiozdanul de pe scaun şi ies afară, unde Andrei mă aştepta la uşă.

— Gata de şcoală? întreabă Andrei zâmbind.

— Mda, cum o fi, haide, spun eu, închizând apartamentul şi luând-o pe scări.

— Hei, hei, mai uşor, titirez, ce ai păţit? mă întreabă Andrei, fugind către mine, deoarece eram în faţa lui.

— Îţi spun după ore, acum taci şi haide, spun eu, mergând în continuare.

— Dar...

— Sst! îi spun eu, întorcându-mă brusc spre el, iar acesta se sperie.

— Fie, dar când ieşim de la ore îmi spui, ok?

— DA!

Pe drum spre şcoală, Andrei nu m-a mai stresat cu întrebările lui, ceea ce m-a făcut să mai uit cât de cât. Ajunşi la şcoală, prima ora aveam franceza şi aveam test, dar profesoara nu a mai venit, ceea ce a adus zâmbete pe faţa multora, mai puţin pe a tocilarilor care învăţaseră din greu pentru acest test, dar nu-i învinovăţesc, sincer, şi eu aveam nevoie de o distragere, şi având în vedere faptul că eu nu ştiu o boabă de franceză, pentru testul acesta chiar eram pregătită. Ora de română a trecut repede, deoarece i-au ascultat pe cei fără notă, iar celelalte ore au fost la fel de plictisitoare precum au fost şi până acum. La sfârşitul orelor, ştiam că a venit momentul să-i spun lui Andrei de plecarea mea, doar că nu ştiam cum să o fac, îmi era foarte greu să-i spun, deoarece ştiam că urma să mă despart de el, de cel mai bun prieten, urma să mă mut în alt cartier, alt liceu, urma să am o altă viaţă, din nou, una fără prieteni.

Odată ce am plecat de la şcoală, am mers în parcul din apropierea liceului.

— Deci? spune Andrei, aşezându-se pe bancă.

— Fără deci, spun eu, aşezându-mă lângă el.

— Ce s-a întâmplat de ai fost posomorâtă toată ziua şi ieri ai închis?

— Aveam dreptate.

— În legătură cu ce?

— Cu mama. Ţi-am zis că avea ceva aseară şi aveam dreptate.

— Şi ce avea?

— Andrei... mă voi muta.

— În alt apartament, sau ce? spune Andrei chicotind.

— Nu, în alt cartier, spun eu, iar zâmbetul lui Andrei dispare de pe buze.

— C-ce? Unde?

— Habar nu am, nu am detalii.

— Dar, de ce?

— Aparent, proprietarii blocului au vândut blocul altcuiva, iar noul proprietar vrea să-l demoleze şi ne-a cerut să părăsim clădirea într-o săptămână.

— Adică...

— Luni deja trebuie să fim mutate.

— Ana...

— Da, ştiu...

— Nu este aşa de rău, adică tot în Constanţa vom sta, nu?

— Da, dar totuşi, va fi departe...

— Şi? spune el, cu zâmbetul pe buze. Ne vom vedea în fiecare weekend, dacă nu mai des.

— Promiţi?

— Îţi jur.

— O să fiu iar singură...

— Ana, ai şaptesprezece ani, trebuie să-ţi fie mai uşor să-ţi faci prieteni. O să te descurci.

— Crezi?

— Sunt sigur.

Capitol editat a treia oară pe 23/11/2017

#642 de cuvinte