Drumul speranţei

4. 03/12/2054

3 decembrie 2054

Jacksonville, Carolina de Nord

Ziua asta nu a decurs cum m-am aşteptat eu s-o facă. Ceea ce nu e o surpriză. Aşa se dovedeşte a fi fiecare zi ce trece – aducând cu ea noi probleme. 

Noaptea chiar am reuşit să adorm şi chiar să nu visez nimic. Presupun că oboseala devenise prea mare. M-am trezit în jurul orei 8, iar Liam deja se plimba colo şi încoace prin pivniţă. Mi-am dat seama că era timpul să părăsim oraşul. 

L-am forţat să se aşeze pe salteaua sa şi să mâncăm împreună micul-dejun, conţinând doar acelaşi fel de boabe de fasole.

Am scotocit sertarele biroului vechi al mamei în timp ce el a căutat ceva folositor prin dulapurile din colţul încăperii. Am găsit o rolă destul de mare de bandă adezivă şi două brichete. Le-am aşezat în rucsacul meu lângă călimara cu cerneală şi cuţitul tatei pe care l-am folosit să deschid conservele cu mâncare. 

Liam a împăturit plapuma cu care ne-am învelit în fiecare noapte şi a reuşit în cele din urmă s-o îndese în rucsacul său. Apoi nu a mai ezitat. A deschis trapa ce ducea către exterior şi a ieşit afară din pivniţă. Mi-a întins o mână şi m-a ajutat să ajung şi eu la suprafaţă.

Peisajul m-a demoralizat cu totul, adierea răcoroasă a primei luni de iarnă răscolind praful alburiu depus pe pământ. Nimeni nu se vedea prin preajmă, chiar dacă în sinea mea, ştiam că numeroase cadavre se ascundeau sub mormanele  de cărămizi şi crengi frunzoase care, cândva, aparţinuseră unor copaci plantaţi undeva prin oraş.

Liam mi-a spus că am face bine dacă ne-am mişca, căci nu vrea să piardă nici măcar o secundă. Se pare că timpul este foarte preţios şi trebuie valorificat cu minte. 

Am făcut turul oraşului devastat, căutând un loc ce poate că fusese cruţat de nemiloasele tornade.  Am trecut pe lângă locul unde trebuia să se afle casa bunicii, apoi pe lângă ruinele şcolii unde obişnuiam să învăţ, iar în cele din urmă, am ajuns în centrul oraşului, lângă primărie, care acum era pur şi simplu un zid a cărui tencuială fusese practic dezlipită de el. 

Nimic nu mai rămăsese în picioare. Doar…noi. Eu şi cu Liam eram singurele persoane ce umblau pe străzile anoste ale fostului oraş. Noi eram idioţii care s-au adăpostit într-o pivniţă în loc să moară ca oricine altcineva. Noi eram singurii supravieţuitori. 

Liam mi-a indicat direcţia unde vom merge şi mi-am dat seama că drumul nostru se îndreaptă către vest. Teoria lui Liam este că tornadele au venit din largul Atlanticului, deci au lovit coasta de est a Americii. Singura soluţie ar fi să mergem spre vest, sperând să găsim un loc populat. 

Aşa că ne-am început călătoria, mergând pe drumul principal către Raleigh, înconjuraţi de pustiu. Nimic nu ne-a sărit în ochi, niciun semn de viaţă omenească, şansele noastre de supravieţuire diminuându-se de la un minut la altul. 

Am găsit nişte tufişuri la marginea drumului, posibil singura formă de vegetaţie în kilometri întregi. Am decis să înnoptăm aici, aşa că Liam a rupt câteva crenguţe din tufişuri, aşezându-le pe jos, pătura venind peste ele. Tocmai improvizase un pat. 

Sigur că nu este la fel de confortabil ca salteaua din pivniţă, dar lucrul ce îmi face plăcere este cerul înstelat. Încerc de o jumătate de oră să învăţ constelaţiile. Liam mi-a promis că mă ajută după ce trage un mic pui de somn.

Şi, nu ştiu de ce, simt că am încredere în el. Ştiu că îmi va arăta unde se află Orion sau chiar Ursa Mică.