Drumul speranţei

3. 01/12/2054

1 decembrie 2054

Jacksonville, Carolina de Nord

Aseară am purtat o discuţie cât se poate de serioasă cu Liam, în urma căreia am hotărât să rămânem în pivniţă cât timp ne ajung proviziile. Ceea ce ar însemna încă două zile, căci ne-au mai rămas doar patru conserve cu boabe de fasole.

Acum este cu mult trecut de miezul nopţii, iar eu ar trebui să încerc să mă odihnesc, dar nu pot. Mi-e frică să adorm. Mi-e frică să las coşmarurile să mă cuprindă.

Nu pot uita cel pe care l-am avut noaptea trecută. Fugeam de cineva, lătratul arhicunoscut al lui Clayton distingându-se în fundal. Alergam către braţele mamei ai cărei ochi fuseseră transformaţi în rondele de morcov exact la fel cu cel pe care îl toca în Ziua Tornadelor. Dar nu reuşeam să mă apropii deloc de ea. Ne învârteam într-un cerc iar şi iar şi iar...

Eram aruncată ici-colo, simţind durerea provocată de izbituri până în cele mai adânci măruntaie ale corpului meu. Pielea îmi era sfâşiată, dar tot ce voiam era să ajung în braţele mamei cu morcovi în loc de ochi. Dintr-o dată, camioneta tatei a lovit-o din plin, sângele parfumat a magnolie începând să-i şiroiască din rană.

Brusc, m-am trezit transpirată şi cu gura uscată, Liam aflându-se deasupra mea, ţintuindu-mă la podea. Am ţipat cât de tare am putut, practic asurzindu-l, dar tot ce a făcut el a fost să mă îmbrăţişeze. Şi m-a ţinut în braţele sale până când zorii s-au ivit.

Nici până acum nu îmi pot da seama care e problema lui. Ştiu că mă urăşte. Ştie că-l urăsc. Ar putea măcar să mă lase în pace. Nu mai am nevoie de poveri. Deja o port în spate pe cea a morţii părinţilor mei.

Singurătatea mă ucide, minutele trec ca orele, orele ca zilele. Poate că şi asta îl macină şi pe el. Nu...sigur asta îl macina şi pe el.

Planul lui este să luăm tot ce putem să cărăm din pivniţă în cele două rucsacuri kaki şi să plecăm. Va trebui să verificăm fiecare casă din Jacksonville. Sau mai degrabă va trebui să verificăm fiecare loc unde se afla o casă, căci oraşul propriu-zis a fost practic ras de pe faţa Pământului. Apoi, Liam spune că va trebui să ne orientăm încotro să începem să mergem.

Şi acum mă gândesc...care este rostul acestei plecări? Oricum ştiu că voi muri. Mai degrabă aş muri printre uneltele tatei decât să mor între smocuri de iarbă în timp ce frigul îmi amorţeşte fiecare membru.

Dar conştiinţa îmi spune că nu aş putea să-l las pe Liam să plece singur. Şi sunt sigură că el nu m-ar lăsa aici pe mine singură. Nu mă urăşte atât de mult, nu?

Starea de agitaţie a sa s-a diminuat, fiind redusă la scurte atacuri de panică. Deobicei, pentru a se calma, îşi afundă capul în materialul saltelei sale, făcându-şi respiraţia să nu mai fie aşa dezordonată şi să revină la normal.

Mi-e jenă să-i spun asta, dar crizele lui ar putea să ne aducă numai rău.

Cine ştie ce am putea găsi acolo? Afară. Mi-e şi teamă să mă gândesc la posibilele pericole ce ne aşteaptă.