Drumul speranţei

14. 13/12/2054

13 decembrie 2054

Undeva între Knoxville şi Cincinatti, Tennessee

Mai avem 50 de mile până vom ajunge la poarta pădurii Boone şi degetele încep să-mi furnice. Simt cum inima îmi tresaltă de entuziasm şi cum adrenalina mă face să zâmbesc ca o debilă contemplând orizontul portocaliu. Nu mă mai simt întemniţată într-o sferă mărginită de norii plumburii, ci liberă ca o gazelă ce zburdă în savana africană. Scânteii ce dansează deasupra focului seamănă cu focurile de artificii din Ziua Independenţei, iar respiraţia lui Liam preschimbată în abur îmi aminteşte de gheizerele parcului Yellowstone. 

Şi totodată, ochii săi îmi aduc aminte de grădina bogată pe care mama o iubea din tot sufletul, de cum uda panseluţele şi de cum smulgea buruienile din pământ. Mâinile sale cu rănile închise provocate de cioburi mă fac să mă gândesc la tata surâzând, trecându-şi mâna prin părul meu şi şoptindu-mi că pleacă până în centrul oraşului să cumpere nişte pivoţi pentru camioneta sa. Părul său decolorat moştenit de la doamna Finch mă duce cu gândul la după-amiezile de aprilie petrecute în curtea din spate, întinsă pe iarba netunsă, ascultând lătratul interminabil al lui Clayton. Obrajii săi ard exact cum ardea focul în cuptorul mamei atunci când scotea din el tava pe care era înşirată turta dulce parfumată, iar fruntea sa lucie brăzdată de riduri de expresie îmi aminteşte de raioanele şi de podeaua proaspăt spălată din supermarketul din Jaksonville pe care doream din răsputeri să pot aluneca. Când îi privesc nasul ţuguiat, îmi amintesc de ziua când am plecat într-o excursie unde, împreună cu unchiul meu, am coborât cu schiurile pe o pârtie extrem de abruptă. Buzele sale umede mă duc cu gândul la buchetul de trandafiri dăruit mamei de către tata a căror culoare înviora camera de zi şi care mă făcea să mă întreb dacă florile au puteri supranaturale. 

Deodată, realitatea mă plesneşte peste faţă, încercând să-mi arate cu degetul ceea ce nu am văzut până acum, exact ca o fantomă oarbă. Ea mă face să îl privesc cu un gol în stomac pe Liam, căutând izul de magnolie ce ar trebui să-l emane din toţi porii. Mi-l prezintă ca pe un tablou pictat de bunica mea. 

Liam este amintirea familiei mele, a oraşului meu natal, a locurilor pe care le-am văzut, a paradisului meu, a fiecărui moment trăit până când tornadele s-au abătut peste Jacksonville. Fiecare mişcare a să îmi tulbura gândirea, iar fiecare cuvânt al său îmi îngreunează corpul. 

“Care este paradisul tău, Liam?”

I-am pus întrebarea asta în ziua când mi-a spus că nu mă urăşte. A stat să se gândească o bună perioadă de timp, ceea ce nu m-a surprins. Apoi mi-a răspuns. 

“O mai ştii pe bătrâna Dawson? Era baba care avea casa ridicată pe plaja din Jacksonville. O vizitam. Mai ales în zilele când ploua torenţial şi cerul era secţionat în zeci de bucăţi de către fulgere. Stăteam deseori pe un scaun instabil pe veranda casei ei privind-o croşetând câte un fular sau un pulover şi ascultam zgomotul produs de clopoţeii agăţaţi de un cui în bătaia vântului. Acela este paradisul meu, Hanna.”