Drumul speranţei

17. 16/12/2054

16 decembrie 2054

Pădurea Boone, Kentucky

Liam seamănă cu o fantomă acum când roşeaţa feţei sale a fost estompată. Este lipsit de vreo expresie şi arată mai paşnic ca niciodată, de parcă orice grijă i-a fost îndepărtată. Este o stană de piatră cu mâinile strânse la piept şi cu picioarele întinse. Aş vrea să-i văd din nou ochii, să mă transpun pe o păşune înverzită zburdând, ştiind că viaţa mi-e uşoară, curăţată de probleme. Aş vrea să mă întorc în timp şi să prelungesc la infinit dăţile când îmi zâmbea, povestindu-mi întâmplări cât mai diverse. 

Disperarea pe care am simţit-o de dimineaţă când a început să geamă de durere şi să se zbată, toată o simt uitată. În schimb, a fost înlocuită de o furie de nestăpânit în noaptea asta. Vreau să zbier atât de tare încât să fiu auzită şi de oamenii Guvernului ascunşi în buncăre. Vreau să dobor fiecare copac al pădurii Boone şi să ucid lupul care l-a rănit pe Liam. Vreau ca toţi să vadă că eu, Hanna Burke, nu sunt înfrântă şi că nu mă dau bătută, în ciuda a tot ce mi s-a întâmplat. 

Şi totuşi, eu ce fac? Stau aşezată lângă Liam şi scriu în jurnalul de călătorie, din când în când oprindu-mă şi răvăşindu-i părul de culoarea nisipului. Încerc să mă conving că el nu m-a părăsit, că nu m-a lăsat singură în sălbăticie. Dar rana sa infectată tinde să-mi spună altă poveste, să-mi năruie, ca orice alt lucru, speranţa.

Mă învinovăţesc pentru tot şi nu îmi pasă dacă am dreptate să fac asta sau nu. Aş fi putut să fiu mai pregătită din punct de vedere emoţional. Poate că dacă studiam la timp cărţile cu leacuri ale mamei, îl puteam salva pe Liam. Poate că dacă nu l-aş fi lăsat să mă apere în faţa fiarei, acum eu eram moartă, şi nu el. Scenariile acestea alternative mă tulbură şi mă scot din minţi. 

Nu voi putea uita niciodată exclamarea sa de uşurare după ce i-am administrat ultima fiolă de morfină, nici privirea sa cristalină chiar înainte ca spasmele corpului său să se sfârşească. Îmi strângea în pumn haina, scrâşnind din dinţi şi luptând cu durerea, iar la un moment dat s-a oprit şi mâna i-a căzut pe lângă corp. Am rămas ca trăsnită de fulger, suspinând şi încercând să-i găsesc pulsul. 

I-am închis ochii, apoi i-am luat capul în mâini şi l-am sărutat pe buze. 

Acum mă simt pierdută, incompletă, ca o casă fără acoperiş, iar tot ce mi-a rămas este cantitatea infimă de cerneală rămasă în stilou. Sprijinul meu a dispărut subit şi atât de repede, încât simt că mă clatin şi că mă aflu pe punctul să mă prăbuşesc - să mă sfarm în mii de bucăţi. Dacă nu voi sfârşi sfâşiată de vreun animal sălbatic, atunci cu siguranţă singurătatea îmi va veni de hac.