Drumul speranţei

2. 30/11/2054

30 noiembrie 2054

Jacksonville, Carolina de Nord

Ziua de ieri a fost cea mai cumplită din câte am avut şansa să trăiesc. Nu am avut nicio legătură cu exteriorul, iar faptul că am stat închisă în pivniţă toată ziua alături de un Liam prefăcut în stană de piatră nu prea m-a ajutat să-mi revin şocului iniţial.

Dimineaţa mi-am petrecut-o holbându-mă la el, el holbându-se la mine. Fără să vorbim. Ce puteam să ne spunem, defapt? Că totul o să fie bine? Că ar trebui să ne rugăm pentru părinţii noştri? N-ar mai avea niciun sens. De ce? Pentru că totul s-a dus.

În jurul orei prânzului, m-am decis că trebuia să caut ceva de mâncare, aşa că am reuşit să ignor lemnul ros de termite al dulapurilor şi să strâng câteva de-ale gurii.

Am deschis două conserve cu boabe de fasole cu un cuţit pe care l-am găsit în trusa de unelte a tatei. Una mi-am păstrat-o mie şi cealaltă am aşezat-o în dreptul picioarelor strânse la piept ale lui Liam.

Tremura ca varga şi ochii săi erau aţintiţi la maşina cu care obişnuiam să tundem iarba din curtea din faţă. Ştiam că nu puteam face nimic ca să-l ajut. Nu aveam cum să îi substitui părinţii. Nu aveam de unde să-i ofer ceva călduros de îmbrăcat. Eram inutilă.

După vreo oră, când am văzut că nici măcar nu s-a atins de conserva sa, i-am luat-o din faţă şi am mâncat eu conţinutul. I-am spus că nu ar trebui să se înfometeze, căci va ajunge sleit de puteri. Dar nu mi-a răspuns. Cum nu o făcuse deloc de când fusesem izolaţi aici.

Pretind că sunt calmă şi că mă simt bine. Dar numai eu ştiu ce mă macină. Simt o durere imensă în tot corpul. Una care o face pe cea din umăr să pară o simplă înţepătură de albină. Nimic nu mă poate convinge că vom scăpa cu viaţă. Căci nimeni nu ne poate ajuta. Şi nimeni nu va veni să ne ajute.

Guvernul nu a făcut asta înainte. Aşa că de ce ar face-o acum? Ei ar fi trebuit să ştie despre tornade. Ar fi trebuit să ne anunţe. Dar nu au făcut-o, ceea ce înseamnă că nu le pasă. Ceea ce înseamnă că suntem singuri împotriva…noastră.

Mai pe seară am avut norocul să găsesc o călimară plină cu cerneală în biroul vechi al mamei. M-am bucurat pentru că nu ştiam cât îmi va ajunge cea rămasă în stilou.

Nici nu ştiu de ce îmi însemnez toate aceste lucruri. Poate pentru ca cei care ne vor găsi morţi aici sau cine ştie unde vor avea şansa să citească ce s-a întâmplat cu noi în ultimele noastre clipe în care am reuşit să mai respirăm. Sau poate pentru că scrisul mă linişteşte. Sau poate pentru că asta este o distragere de la faptul că nu mai am pe nimeni în lumea asta.

Toţi s-au dus. Am rămas singură. Şi nu înţeleg care este şpilul. De ce trebuie eu să sufăr trăind când aş putea fi moartă acum?

Totul i se datorează lui Liam. El m-a împins în pivniţă. Dar…de ce a făcut asta? Nici nu ştie cât pot să-l urăsc.

Eu, noaptea obişnuiam să adorm la sunetul cutiuţei mele muzicale făcută cadou de bunica mea. Cântecul pe care îl producea era cel compus de Beethoven – Fur Elise.

Aşadar, eu n-am reuşit să mă culc azi-noapte. Am stat cu ochii întredeschişi în întuneric, amintindu-mi de zilele când mama pregătea turtă dulce, încercând să fredonez eu însămi cântecul nopţilor mele.

Liam şi-a deschis ochii fix când ceasul electronic a arătat ora 7 dimineaţa. Ochii îi sclipeau şi mişcările mâinilor sale erau mult mai încrezătoare.

M-a convins că cel mai bine ar fi să plecăm de aici. Până la urmă, proviziile de mâncare se vor termina. Iar bateria lampei ce luminează încăperea seară după seară se va consuma în curând.

Pentru prima dată în ultimele 48 de ore, mă simţeam încrezătoare. Tânjeam după momentele ce urmau. Eram curioasă să privesc ce se întâmplase cu casa noastră.

Liam a deschis trapa ce ducea către holul dintre bucătărie şi sufragerie. Am scos capul afară din pivniţă, dar în loc să simt izul de magnolie ce împânzea înainte toată casa, am fost lovită de o pală de vânt ce mi-a făcut părul să fluture în toate direcţiile.

În loc de parchet, am văzut noroi. În loc de pereţi am văzut mormane de lemne, ţiglă şi faianţă. Iar în loc de tavan am văzut cerul înnorat.