Drumul speranţei

5. 04/12/2054

4 decembrie 2054

Undeva între Jacksonville şi Raleigh, Carolina de Nord

Simt cum înnebunesc. Fiecare minut ce trece mă face să mă gândesc din ce în ce mai mult la moarte, la cum ar fi dacă i-aş propune lui Liam să plece şi să mă lase aici, întinsă pe iarba bătătorită, sortită deshidratării şi hipotermiei. Aş pune punct durerii ce nu mi-a dat pace din Ziua Tornadelor. L-aş scuti şi pe Liam din a mă vedea pierzându-mi suflarea – un lucru ce l-aş urî mai mult decât îl urăsc pe el.

El nici nu ştie că eu port cu mine un caiet în care îmi scriu aceste lucruri. Cred că l-ar pune pe foc cu pretextul că nu am timp de astfel de chestii. Că trebuie să-mi economisesc energia şi alte ţipete inutile care oricum nu mă vor face să mă înduplec.

Astăzi am continuat să mergem pe drumul principal către Raleigh, însă încă nu am găsit nicio urmă de civilizaţie. Liam mi-a spus că undeva pe marginea acestui drum trebuia să fie o benzinărie unde ne-am fi putut găsi adăpost.

Ochii săi încă arată speranţa ce o poartă înăuntrul său. Nu face nicio greşeală. Nu are ezitări sau concepţii eronate. Este atât de stăpân pe sine şi totuşi, eu sunt o epavă.

Încearcă să mă încurajeze, să-mi spună că totul va fi bine, că vom găsi civilizaţie până la urmă, dar în acest moment, nimic nu mă mai poate salva. Nici măcar vorbele sincere venind din sufletul omului ce mă urăşte.

Am ajuns în cele din urmă lângă locul unde el spera să se afle benzinăria. Acoperişul şi un perete lateral dispăruseră, ceilalţi fiind coloraţi în negru din cauza unui posibil incendiu.

Liam a intrat să cerceteze locul, iar eu am rămas afară aşteptându-l. Am observat o pancartă ce făcea reclamă la o fermă de animale la câţiva kilometri distanţă şi mi-am amintit de timpul când eu şi mama ne-am pricopsit cu o capră. A trebuit să o îngrijim, asta dovedindu-se a fi o sarcină mult mai grea precum sună. Dar apoi am primit un iepure, ceea ce m-a veselit pentru o bună bucată de vreme.

Faptul că acum, pentru a supravieţui, ar trebui să vânez iepurii din pădurea din apropiere mă face să mă cutremur. Dar sunt lihnită. Nu am mâncat nimic solid de două zile. Deci, la un moment dat va trebui să fac şi asta.

Benzinăria era goală, iar după un scurt repaus, am plecat iarăşi.

La amiază, un zgomot puternic mi-a captat atenţia. Mi-am întors capul în stânga şi în dreapta, căutând sursa acestuia, dar numai când l-am văzut pe Liam că se uita în sus, am făcut şi eu acelaşi lucru. Era o navă a Guvernului, pilotată automat de la sediul oficial.

Ne-am agitat mâinile, încercând să fim observaţi de camerele montate în exteriorul ei. Dar fără niciun folos. Şi-a continuat drumul fără să ne dea importanţă, ceea ce nu era de mirare. Guvernul nu ar face greşeala să dea impresia că le pasă de situaţia în care ne aflăm.

Mâine vom ajunge în Raleigh, aşa că aş face bine dacă m-aş odihni. Sper să găsim pe cineva în viaţă.