Drumul speranţei

prolog

am decis să postez aici, în continuarea poveştii, prologul posibilei cărţi. :)

sper să vă placă. 

- Limo

Mama era pictoriţă. Era una dintre acei artişti care îşi negau talentul şi îşi urau propriile creaţii. Dacă se pironea în faţa unui tablou şi se zgâia la el pentru mai mult de zece secunde, feţele pictate cu obrajii lor de mătase albă deveneau hâde, plictisite, uneori zâmbindu-i meschin, iar alteori zbierând în nelinişte. Dacă atingea pielea curată şi fără cusur a unei domniţe înveşmântate într-o rochie de gală, în loc să îşi simtă vârful degetului alunecând lin pe pânză, ca o pană plutind spre podea, aşchii îi erau înfipte în epidermă şi fiori reci îi urcau pe şira spinării.

Îşi ardea tablourile în curtea din spate a casei. Le arunca într-un loc special, nu departe de gardul putrezit, un cerc negru cu rămăşiţe de iarbă carbonizată, ce se distingea foarte uşor de restul gazonului. Turna benzină peste bijuteriile extravagante ale conaşelor, peste pardesiurile scumpe ale bărbaţilor, şi aprindea vâlvătaia cu un singur chibrit aruncat peste ele. Se aşeza apoi la o distanţă potrivită şi privea cremaţiunea fără să clipească.

Balerinii ei pleoscăiau pe asfaltul din oraş, iar melodiile trupei Nirvana se contopeau în mintea ei şi formau una singură, un imn pe care îl fredona în fiecare zi. Se îmbrăca în rochii înflorate şi îşi împletea părul în cozi de peşte, iar din geanta agăţată de umărul ei nu lipsea niciodată o carte cu picturi de Van Gogh. Se aşeza pe plajă în zile înnorate şi căuta amănuntele din tablourile lui. Îşi rodea unghiile, iar apoi privea marea, gândindu-se la rămăşiţele ultimului ei tablou. Se întreba când va ajunge la perfecţiune, apoi îşi dădea seama că nu există de fapt perfecţiune, apoi realiza că arta nu trebuie să fie perfectă, ci trebuie să te facă să simţi ceva.

Hoinărea la miezul nopţii pe podul vechi arcuit peste râul ce servea rolul de bisectoare al oraşului. Îşi arunca geanta pe jos şi se apleca peste balustradă, holbându-se la apa învolburată, ciulind urechea la micile clipocituri ce reverberau în sus, deasupra oraşului. Îşi imagina harta Statelor Unite, apoi o lupă prin care se uita către cea a oraşului Jacksonville, urmărea râul care se vărsa în Atlantic - îşi simţea deja rochia îmbibată cu apă, lipită de coapse -, apoi curenţii calzi ce duceau către Europa, orcile cu dinţi ascuţiţi, epave ale fostelor corăbii, şi închizând ochii, putea să miroasă rozmarin şi busuioc, iar pe limbă simţea un gust de pâine prăjită. Picioarele îi erau moleşite, genunchii îi cedau, mâinile sale se ridicau din propria iniţiativă, iar urechile nu mai percepeau vâjâitul valurilor, ci un cântec cu ritm molatic suflat la muzicuţă. Visa Parisul.

Trecerea anilor a oferit prilej resemnării să-şi facă simţită prezenţa. Cerul pictat cu nuanţe de gri şi purpuriu l-a înlocuit pe cel alb şi azur. Domniţele acum aveau pielea cutată, cearcăne pestriţe şi rochii jupuite, iar gazonul se întindea uniform pe toată suprafaţa curţii din spatele casei. Tablourile se odihneau acum în pod, bucurându-se de compania păianjenilor ce-şi croiau propriile oraşe de pânză de la un capăt al ramelor la celălalt. Ochii îi erau obosiţi, intersectaţi de vase de sânge, iar părul îl purta într-un coc neîngrijit, lăsând fire răzleţe să zburde la fiecare pas. Cartea cu picturile lui Van Gogh o păstra în sertarul noptierei, iar rochiile înflorate colorau interiorul şifonierului împânzit de pulovere negre.

Ce s-a întâmplat totuşi cu gândurile ei adolescentine? Oare încă mai stăruiau în mintea ei când Kevin sosise în Jacksonville? Ce gând i-a invadat mintea în ultima jumătate de minut? Cel galben, cu miros de turtă dulce arsă uşor, cu pământ auriu din care creşteau margarete firave? Sau cel răvăşit de tornadă, deşertificat şi cu gust metalic ca de sânge?