Drumul speranţei

6. 05/12/2054

5 decembrie 2054

Raleigh, Carolina de Nord.

Îmi simt ochii afundaţi adânc în orbite, secătuiţi de lacrimi, roşii ca cel mai vioi bujor, albastrul pur al irişilor devenind unul şters, fără viaţă. Cert este că disperarea m-a secătuit de puterea pe care o aveam la începutul acestei călătorii presupusă a fi salvatoare, de speranţa nemărginită ce-mi curgea prin vene în momentul când am scos capul din pivniţă, deasupra pământului.

De dimineaţă, cerul a fost acoperit de nori fioroşi, din străfundul cărora mii de fulgi de zăpadă s-au abătut asupra pădurii dezgolite de la marginea lui Raleigh. Raleigh, care la rândul său, este dezgolit.

Fostele blocuri cu zece etaje au ajuns să aibă acum doar vreo două, cupola primăriei este acum pe jumătate, iar străzile cu asfaltul crăpat ale oraşului sunt împânzite de maşini răsturnate şi tobogane răsucite din fostele locuri de joacă. Păşeam printre ruine precaută, cu grijă ca nu cumva să calc peste fire de electricitate, gândindu-mă amuzată că locul pare că a fost tăiat în două de un cuţit gigantic.

Bine-cunoscuta sclipire din ochii lui Liam începu să dispară încetul cu încetul în timp ce el se hotărî să lase privirea în pământ, să nu mai privească peisajul dezolant ce ni-l oferea oraşul ce speram să ne fie salvare.

M-am oprit fix în faţa unei clădiri cu întreaga faţada dispărută, cu doar o uşă fiind încă susţinută în ţâţâni. Am păşit pe smocurile de gazon smulse din pământ şi am aruncat o privire peste o pancartă aşezată pe scările ce duceau către intrare.

ORFELINATUL MARIE J. CLARKE AL ORAŞULUI RALEIGH

Cum am terminat de citit ultimul cuvânt, m-a podidit plânsul, lacrimile curgându-mi pe obraji precum o cascadă cu apă învolburată. Şi nu m-am putut opri. Şi încă nu mă pot opri. Pagina aceasta de jurnal este complet udă, aşa că mă întreb dacă mâine voi putea înţelege ceva din ce am scris.

În acel moment, am simţit cum picioarele ce mă dureau de ieri îmi cedează, amorţind, făcându-mă să cad lată, fără să-mi pese de cioburile ale unui geam spart presărate peste noroi.

Liam a venit lângă mine şi mi-a întins mâna sa, rugându-mă să mă ridic, aproape implorându-mă să nu cedez, dorindu-şi ca încă să mai am o mică fărâmă de speranţă rămasă în trup. Dar nu mă puteam mişca. Ştiam cu siguranţă că sufăr de o paralizie temporară. Poate că din cauza şocului. Sau poate că în sfârşit realizasem că nouă chiar nu ne-a mai rămas nimic. Sau poate şi din cauza frigului primelor zile de iarnă.

Plapuma subţire cu care ne înveleam în pivniţă nu este suficientă să înlăture senzaţia permanentă de îngheţ, iar focul pe care îl aprindem în fiecare seară cu câteva lemne mult prea uscate nu este destul de mare încât să ne încălzească. Iar pe lângă asta, sunt sigură că cerneala din călimară se va termina în curând. Deja am folosit un sfert din ea.

I-am spus lui Liam că nu mai vreau să plec. Nu mai vreau să continui această tortură ce-mi macină sufletul. De ce să mă amăgesc fără încetare, visând la o farfurie plină ochi cu ciorbă de păstăi, când ştiu că nu voi mai avea parte de aşa ceva niciodată? De ce să mă obosesc şi mai tare? De ce să mor luptându-mă pentru viaţa mea când ea deja este terminată?

El nu a avut nicio replică, dar mi-a spus că mâine va pleca să vâneze. Ceea ce înseamnă că mâine vom avea la prânz carne de iepure friptă.