Drumul speranţei

16. 15/12/2054

15 decembrie 2054

Pădurea Boone, Kentucky

Chiar şi după o zi, Liam încă tremură convulsiv şi răsuflă aerul cu greu. Clănţăne din dinţi şi fixează cu ochii cerul înstelat. Este imobilizat de propria-i suferinţă, întins pe pământ, şi nu conştientizează ce i s-a întâmplat. Încă trăieşte clipele acelea ce îi agravează durerea şi nu vrea să se trezească din visare. Iar eu mă simt inutilă, căci nu ştiu ce aş mai putea face să îmbunătăţesc situaţia în care se află. 

Sunt îngrijorată, căci până acum ar fi trebuit să se simtă mai bine. Dar parcă nimic nu merge şi nimic nu se îndreaptă pe direcţia bună. Nu-l ajută nici medicamentele administrate, nici vorbele mele încurajatoare.  

Simt că totul devine mult prea mult, că sunt încătuşată în temniţa pieirii şi că tot ce se află în jurul meu poarta însemnul morţii. Presimt ameninţarea a tuturor lucrurilor ce mă înconjoară şi mă cutremur când îmi amintesc ce s-a întâmplat. Am fost martoră fără voie la acea secvenţă din drumul nostru şi nu cred că voi putea să-mi şterg din minte vreodată acele imagini ce mi-au sfâşiat sufletul.

Mergeam de ceva timp prin pădurea Boone şi încercam să-mi dau seama cum voi reacţiona când eu şi cu Liam aveam să fim primiţi în tabăra supravieţuitorilor din Cincinatti – asta dacă exista una. Ajunsesem să ignor durerea provocată de băşicile din tălpi şi să grăbesc pasul ca să-l ajung din urmă pe Liam. Copacii prăbuşiţi pe drum nu mai reprezentau un obstacol, iar cerul înţesat cu nori prevestitori de furtună mi se părea unul strălucitor, dominat de zăpuşeala soarelui. Credeam că nimic nu mă putea scoate din starea aceea de fericire pură, una pe care n-o simţisem niciodată de când plecasem din Jacksonville. 

Dar m-am înşelat, căci nu după mult timp, am auzit un urlet sinistru venind din pădure. 

“Este un lup prin pădure. Stai liniştită. Nu avem de ce să ne fie frică.”

Şi pe moment am crezut vorbele lui Liam, căci nu aveam cum să ştiu ce urma să se întâmple. L-am urmat pentru încă o jumătate de milă, cercetând orizontul şi pădurea şi m-am oprit din mers doar când am auzit zgomote în spatele meu. 

Am simţit cum inima mi-o ia la goană când mi-am întors capul şi l-am văzut stând în poziţie de atac, arătându-şi ostentativ colţii tociţi. Îl priveam speriată de moarte şi tremuram din toate încheieturile în faţa sa, parcă implorându-i milă. În liniştea aceea am putut auzi fiecare pas al lui Liam sunând în urechea mea ca o explozie. Îmi şoptea stăruitor să îmi scot cu grijă cuţitul din rucsac şi să nu mă panichez. M-am conformat în timp ce am observat că ţinea în mână un briceag de a cărui existenţă eu nu fusesem înştiinţata. Făcea paşi mărunţi către intrarea în pădure, ademenind lupul şi făcându-l să nu mă mai bage în seamă şi să îşi focuseze toată atenţia asupra lui Liam. 

Îl priveam înmărmurită, scuturând din cap cu respiraţia întretăiată. Nu voiam să se sacrifice pentru mine, orice s-ar fi întâmplat, şi voiam să-l salvez cu orice preţ. Instinctul m-a obligat să fac câţiva paşi zgomotoşi către el, ceea ce a alarmat lupul, care s-a năpustit cu toată ferocitatea sa către Liam. Am ţipat şi am aruncat cuţitul către fiară, făcând-o să se îndepărteze de un Liam căzut la pământ şi să pătrundă pădurea. 

Liam îşi înconjura coapsa însângerată cu mâinile şi îşi dădea ochii peste cap, dând drumul din gâtlej unor răcnete animalice. M-am pus în genunchi lângă el şi am tăiat o bucată din pantalonii săi maronii cu lama cuţitului. Rana era adâncă şi sângera din abundenţă, aşa că a trebuit să iau o rolă de bandă adezivă pe care o căram în rucsac şi să o înfăşor strâns în jurul coapsei sale ca să mă asigur că nu va pierde cantităţi mari de sânge. I-am injectat o doză de morfină din cele găsite în Charlotte şi i-am bandajat rana. 

L-am ridicat de la pământ şi l-am ajutat să meargă câţiva metri până am ajuns la trunchiul unui copac înalt, unde ne-am instalat tabăra. Nu a trebuit să aştept mult timp până a adormit, ceea ce mi-a oferit un răgaz să adun lemne şi să aprind focul.

I-am schimbat pansamentul de trei ori de atunci, căci de fiecare dată se îmbibă cu sânge. Aş vrea nespus de mult să-i injectez şi ultimă doză de morfină ca să-i alin durerea, dar ştiu că nu pot face asta. Încerc să vorbesc cu el şi să îl încurajez, dar orice sforţare este în van. 

Sunt slabă, nu mai am nicio putere şi barajul ce l-am construit împotriva lacrimilor începe / să se fisureze. Ochii vicleni ai fiarei mă bântuie şi mă fac să îmi întorc regulat capul de la stânga la dreapta ca să mă asigur că nimeni şi nimic nu ne pândeşte. Noaptea asta, ca şi cea trecută, va fi lungă şi sunt sigură că nici eu, nici Liam nu vom pune geana peste geană.