Drumul speranţei

13. 12/12/2054

12 decembrie 2054

Knoxville, Tennessee

Eu sunt cea care scrie aceste cuvinte? Eu, puştoaica scheletică cu şuviţe blonde căreia îi era jenă s-o mai împovărăze cu probleme pe mama ei? Eu, iubitoarea de animale ce credea că destinul o va conduce spre meseria de astrolog? Eu, fata neînsemnată ce locuia în casa gri cu stejar de la colţul străzii? 

Încerc să mă imaginez stând iarăşi în balansoarul tatei privindu-l cum îşi repară camioneta. Închid ochii şi în loc de negru îmi doresc să văd mâinile delicate ale mamei împletindu-mi părul. Câteodată mă opresc din a mai fredona Fur Elise şi îmi amintesc de râsul piţigăiat al bunicii. Şi apoi, când mă trezesc la realitate, când deschid ochii şi tot ce mi s-a întâmplat revine la viaţă, amintirile se evaporă şi dispar, lăsându-mă fără vlagă, ca trăsnită de fulger. 

M-am schimbat atât de mult încât nu mă mai recunosc. Mă privesc în mica oglinda agăţată de perete şi cred că ochii mă înşală. Nimic nu mai este la fel. Pielea îmi este crăpată şi ridurile de pe frunte sunt mai evidente că niciodată, iar buzele mi-au fost private de orice fel de culoare. Inima îmi bate în alt ritm, iar candoarea şi puritatea ce mi se citeau în ochi cândva au rămas şterse, de negăsit. 

Spre răsărit, picioarele îmi convulsionau şi respiraţia îmi era întretăiată, aşa ca ştirea dată de Liam cum că am ajuns în Knoxville m-a făcut să răsuflu uşurată. Ne-am instalat într-un fost butic cu haine aruncate pe nişte rafturi prăfuite şi nu după mult timp, Liam a plecat ca de obicei să caute ceva de mâncare. Mă simţeam epuizată, aşa că am aţipit pentru câteva ore. 

Când m-am trezit, Liam încă nu se întoarse, aşa că am cercetat magazinul dintr-un colţ în altul. Am găsit bani în casa de marcat, câteva bomboane expirate într-un sertar, dar şi o geantă de mână unde se ascundeau o perie, un telefon fără baterie şi un portofel. Permisul de conducere îndesat într-un compartiment al portofelului îi aparţinea unei roşcate, Clarisse. Mi-am imaginat o zi de muncă obişnuită pentru ea, vânzând haine şi încasând bani, stând în spatele tejghelei şi zâmbind respectuos fiecărui client ce trecea pragul buticului. 

De câteva ore simţeam un gol înăuntrul corpului meu ce se lărgea din ce în ce mai mult. Mă gândeam la kilometri pe care îi mai avem de parcurs şi el se adâncea cu fiecare secundă ce trecea. Mi-am dat seama că am reuşit să ajung până aici teafără, dar în mintea mea, totul este urmat de un semn de întrebare şi nimic nu pare concret. 

Aşa că m-am ambiţionat să citesc jurnalul de călătorie de la cap la coadă şi să caut răspunsuri chiar în însemnările mele. Am trecut peste zi după zi şi tot ce am reuşit să fac a fost să îndes şi mai multe întrebări într-o desagă deja plină. Sper ca atunci când vom ajunge în Cincinatti să ajung la o concluzie şi ca rezultatul ecuaţiei pe care am început-o în Ziua Tornadelor să aibă un rezultat pozitiv. 

Liam s-a întors după prânz şi mi-a spus că Knoxville nu se deosebeşte de alte oraşe prin care am trecut. Alte ruine, alte dezamăgiri. A reuşit însă să găsească o mică băcănie la marginea oraşului de unde şi-a umplut din nou rucsacul cu provizii. Începuse să despacheteze şi repeta încontinuu: “Vei fi uimită”. Scotea conservă cu legume după conservă cu legume, până când şi-a ridicat ochii înspre mine şi mi-a afişat un rânjet. Mâna sa a apucat ceva din rucsac şi, luându-mă prin surprindere, a aruncat acel ceva către mine. Mi-a luat câteva secunde până mi-am dat seama ce ţineam eu exact în mâini. Era un pachet de napolitane a căror aromă de lămâie o puteam deja simţi pe limbă. 

Nu am încercat să-l întreb pe Liam cum de a găsit aşa ceva tocmai aici, ci doar am zâmbit, contemplând pachetul şi gândindu-mă cu nerăbdare la momentul când îl voi desface. 

Seara mi-am petrecut-o vorbind cu Liam la lumina focului. Mi-a povestit de data când a mers la New York şi a văzut Statuia Libertăţii. Mi-a spus că a cumpărat un aparat de fotografiat de unică folosinţă şi că un turist japonez i-a făcut o poză în care statuia se ridica falnică în spatele său. Mi-a mai vorbit despre prima dată când s-a urcat pe o bicicletă şi despre timpul când asculta doar rock şi purta brăţări cu ţinte. Recunosc, m-a făcut să râd pentru prima dată în mult timp. Şi de aceea îi sunt recunoscătoare. 

Înainte să se întindă pe ramurile de brad, s-a uitat pentru câteva secunde la mine cu ochii măriţi şi într-un final a spus ceva ce m-a bulversat. 

“Noapte bună, Hanna.”  

Ştiu că par ridicolă, dar numele meu rostit de el nu mai sună a nume, ci a cuvânt rostit într-o limbă inventată. Cumva, lucrul ăsta mă intrigă, dar şi mă înfioară. Fiori reci îmi coboară pe şina spinării şi poate că ar trebui să mă opresc aici cu scrisul până durerea de burtă nu se agravează.