Drumul speranţei

9. 08/12/2054

8 decembrie 2054

Charlotte, Carolina de Nord. 

Este posibil ca toată populaţia Americii să fi fost rasă de pe faţa Pământului doar din cauza unui uragan? Oare mai sunt persoane care se ascund încă în pivniţe cum am făcut-o eu şi cu Liam la început? Sau au plecat în căutare de civilizaţie şi au găsit-o? 

Întrebările acestea mă macină de când am ajuns în Charlotte. Şi nimeni nu îmi poate da vreun răspuns. Doar casele şi clădirile de birouri ruinate îmi dezvăluie faptul că tornadele au ajuns până aici. Geamurile sparte, uşile scoase din ţâţâni şi copacii dezrădăcinaţi împrăştiaţi în intersecţiile fără semafoare au început să nu mă mai mire. Peisajul este acelaşi ca în Jacksonville şi Raleigh.

Liam se dusese să verifice interiorul unei magazii în speranţa că va găsi ceva de mâncare, aşa că eu m-am aşezat pe o bordură împroşcată cu vopsea portocalie gândindu-mă numai la zilele ce vor urma.

Mi-am dat seama că oarecum am avut dreptate. Călătoria asta nu ne-a ajutat cu nimic. Am murit de foame mai tot timpul, am fost neputincioşi, fricoşi, speriaţi de orice. Până şi singura persoană pe care am întâlnit-o era un sinucigaş. 

Blake mi-a oferit un lănţic înainte să plece. Mi-a spus că asta este tot ce i-a mai rămas de la soţia sa. Nu am vrut să-l accept, dar el a insistat, aşa că nu am mai putut face nimic altceva. Pandantivul este un trifoi de argint, ceea ce poate să însemne că Blake a încercat să ne ureze mult noroc. Căci, până la urmă, lui nu i-ar mai trebui deloc aşa ceva. 

Peste câteva ore, el şi-a luat la revedere şi a luat-o pe drumul către lacul Norman. Ne-a spus să urmăm drumul către Cincinatti, nu cel spre Nashville. Teoria sa este aceeaşi cu a lui Liam. Dacă tornadele au venit dinspre est, atunci tot ce trebuie să facem este să ne îndreptăm cât putem de mult spre vest. Iar Cincinatti se afla cam la 500 de mile de aici. 

Mă întrebam cum se va simţi când se va arunca în apa de-abia dezgheţată a lacului. Eram curioasă dacă va înţepeni din cauza hipotermiei sau pur şi simplu va aştepta ca tot oxigenul să dispară din trupul său. Eram intrigată, dar şi îngrijorată pentru el. Ştiam oricum că Blake alesese un mod perfect de a muri. 

Sirena ambulantei răsturnate pe asfalt chiar lângă mine m-a adus la realitate. M-am încruntat şi m-am apropiat de ea. Am deschis uşile din spate şi am văzut zeci de ustensile medicale strânse într-un colţ. M-am gândit că mi-ar putea fi folositoare, aşa că mi-am umplut rucsacul cu seringi, pansamente şi fiole cu morfină.  

Liam s-a întors din magazie cu câteva conserve cu porumb şi mazăre pe care mi le-a arătat purtând un zâmbet larg pe buze. Ştii, acel fel de zâmbet care, normal, te-ar aduce şi pe tine într-o stare completă de încântare. Şi aş putea spune că m-am bucurat să-l văd exteriorizându-se, chiar şi pentru câteva secunde. Chiar dacă totul era sortit eşecului. Chiar dacă nu întrevedeam nicio urmă de speranţă. A meritat să zâmbesc şi eu. 

Am găsit adăpost într-o fostă şcoală şi ne-am instalat într-o sală de clasă. Liam a folosit cuţitul să deschidă două dintre conserve şi m-a îndemnat să mă pun pe mâncat, chiar dacă îi spusesem cu ceva timp înainte că nu aveam deloc poftă. Aşa că l-am ignorat şi m-am plimbat prin încăpere, cercetând pereţii murdari şi perdelele sfâşiate. 

M-am bucurat când am găsit o cutie cu cretă albă aruncată într-un birou. Am luat o bucată şi am început să desenez pe o jumătate de tablă. Nu mă interesa exact ce aveau să formeze liniile pe care le trasam, ci doar voiam să mă dezmorţesc şi să încerc să alung gândurile negative. 

După ce am terminat, m-am dat cu câţiva paşi mai în spate şi mi-am contemplat desenul. Şi cumva, mi-am amintit de grădiniţă şi de picturile pe care le făceam atunci. Toate reprezentau o casă şi o livadă de cireşi, deasupra cărora ardea soarele zimţat. Nimic mai mult. Nimic mai puţin. 

Iar asta am desenat şi eu în după-amiaza aceasta. Aceeaşi casă cu ţigle inegale şi cu o uşă potrivită doar pentru pitici. Aceiaşi cireşi încărcaţi cu fructe şi acelaşi soare ce acoperă jumătate din cer. 

Nu m-am putut abţine să nu plâng, căci ştiam că perfecţiunea ilustrată în desen nu avea cum să reflecte realitatea nici măcar pentru puţin. Iar asta este un pic deprimant, nu crezi? Fiecare avem paradisul nostru în care ne simţim infiniţi, fie el o staţiune exotică, ori fotoliul zgâriat de pisici de lângă fereastră. Ei, pentru mine, paradisul înseamnă grădina din spate a casei mele într-o zi primăvăratică. Şi ştiind că locul acesta nu mai există şi nu va mai există cu siguranţă niciodată, nu ar trebui să mă simt oarecum stingherită? Tu nu te-ai simţi la fel? 

Liam a venit lângă mine şi m-a îmbrăţişat, ceea ce m-a făcut să cedez nervos şi mai tare. Nu mai suportam chinul ăsta. Aveam nevoie de explicaţii. Aşa că m-am depărtat de el şi l-am întrebat de ce se poartă aşa cu mine dacă mă urăşte, ceea ce se pare că l-a prins pe picior greşit. 

Mă privea perplex şi îmi puteam da seama că nu ştia ce să spună. Am aşteptat pentru un răspuns ceva timp, până când m-am dat bătută şi m-am aşezat pe un scaun în colţul clasei. 

Venise noaptea şi făcusem focul de una singură, iar el tot nu se clintise din poziţia în care rămăsese. Încă se gândea la ceva anume, dar nu îmi puteam da seama la ce. Eram sigură de spusele mele. Ştiam cu exactitate că tot ce simţea el pentru mine era ură. Căci altfel de ce mi-ar fi făcut viaţa un calvar? 

Dar am greşit, căci la un moment dat, el şi-a dres glasul şi a spus trei cuvinte ce au schimbat cu totul călătoria noastră. 

“Nu te urăsc.”