Drumul speranţei

11. 10/12/2054

10 decembrie 2054

Pădurea Cherokee, Carolina de Nord

Nu ştiu dacă imaginaţia îmi joacă feste sau nu, dar simt că sunt urmărită. Murmurul pădurii, foşnitul frunzelor şi întunericul neguros mă fac să fiu neliniştită, să mă îndoiesc de siguranţa ce-mi inspira la început un culcuş pregătit între copacii seculari. Pielea îmi furnică de parcă toate gâzele pădurii o patrulează, iar palmele mi s-au învineţit parcă îngheţate de frig. Tresar la fiecare urlet al unei bufniţe agăţate în vreun copac. Simt cum o pereche de ochi mă veghează şi de-abia reuşesc să mă concentrez la lucrurile ce mi le însemnez aici. 

Oare este posibil ca vreo persoană să ne fi aflat şi să ne fi urmărit până aici? Sau pădurea este locul unde s-au adăpostit oameni nu prea binevoitori când vine vorba de tabăra lor? Oare ei sunt cei ce mă urmăresc chiar în acest moment? Tremur de spaimă numai gândindu-mă la asta. 

De dimineaţă am găsit o mică poteca făcută de animale. I-am spus lui Liam să mă aştepte la drumul principal şi m-am aventurat printre trunchiurile groase ale copacilor. Am găsit câteva tufe pline cu mici bobiţe rozalii. M-am temut să nu fie toxice, dar apoi am observat că o parte dintre ele fuseseră mâncate de animale, ceea ce m-a făcut să adun o rezervă consistentă. Bobiţele s-au dovedit a fi chiar gustoase şi eu împreună cu Liam le-am consumat pe toate în câteva minute. 

După-amiază am reuşit să port o conversaţie normală cu Liam. L-am făcut să-mi povestească cu plăcere despre întâmplările prin care a trecut împreună cu Clayton, câinele său, şi a izbutit în cele din urmă să scoată pe gură câteva cuvinte despre domnul şi doamna Finch. Îi puteam vedea durerea provocată doar de amintirea lor în ochi. Ştiam că este un subiect de discuţie foarte delicat, cum ar fi şi pentru mine dacă aş vorbi despre mama sau despre tata. 

M-am bucurat de minutele în care am vorbit, chiar dacă nu am depăşit pragul amabilităţii. Nu am observat asta până astăzi, dar Liam are o voce plăcută. Nu m-ar deranja dacă aş sta tolănită pe nişte ramuri de brad ascultându-l înşirând o poveste din copilăria sa. Înainte de Ziua Tornadelor, părea un băiat fericit, ferit de probleme şi lipsit de greutăţi. Ştii, acel gen de persoană care este indispensabil unui grup de prieteni. Şi poate dacă nu exista acea răceală justificată dintre noi, cred că puteam fi mult mai apropiaţi, exact ca familiile noastre. 

Acum, aşezat lângă mine, privindu-mă pe furiş şi probabil curios de ce scriu în caiet, pare inofensiv şi la culme de amabil. Mănâncă şi îşi bălăngăne picioarele impacientat, parcă pregătit de atac dacă este nevoie. Mă scrutează cu privirea şi din când în când se opreşte din a-şi mai duce conserva la gură. 

Cumva mă intimidează şi mă face să mă simt ca o puştoaică nătângă. Îmi amintesc starea aceea de când eram mică şi îl admiram pe unchiul meu. Când vorbea cu mine, nu ştiam ce să fac sau cum să-i răspund la întrebări. Mă înroşeam şi mă mustram în gând. Exact aşa mă simt şi în acest moment. Mai bine spus, aşa mă simt întotdeauna când sunt în preajma sa. 

Poate că totul se datorează faptului că eu... Nu, nu este adevărat. Nu poate exista aşa ceva. Dar...de ce mă simt aşa? 

Pădurea Cherokee se întinde pe un teren vast, iar noi am traversat o mică părticică din aceasta. Totuşi, pot deduce că ceva este în neregulă cu ea. Mirosul acelor de brad nu mă poate calma şi nici clipocitul pârâului ce curge înspre est nu conferă situaţiei mele armonie. Tot ce pot face este să mă rezem de trunchiul unui copac şi să aştept zorii zilei, căci atunci vom pleca din pădurea asta, gând ce mă bucură nespus. Nu cred că aş mai putea rezista să-mi petrec încă o noapte aici.