Drumul speranţei

10. 09/12/2054

9 decembrie 2054

Undeva între Charlotte şi Knoxville, Carolina de Nord

Ceea ce va urma să scriu nu mi se pare deloc alarmant, ci chiar foarte normal. De ce? Pentru că am ajuns într-o stare în care nimic nu mai poate să mă surprindă. Totul este imprevizibil, dar ştiu că orice mi s-ar întâmpla în continuarea acestui chin, voi trece peste şi mă voi resemna. 

Uneori, când rămân singură şi Liam pleacă să cerceteze barăcile şi cabanele părăsite de pe marginea drumului, pielea mi se face de găină şi mă simt ca atunci când mă dădeam prea mult în caruselul rotitor din bâlciul din Jacksonville. Mă trec năduşelile, iar când încerc să fac un pas, genunchii îmi cedează şi mi se face negru în faţa ochilor. De cele mai multe ori mă prăbuşesc în zăpadă şi stau întinsă clănţănind din dinţi, sugrumându-mi burta cu mâinile. Asta până când Liam se întoarce din raită şi mă pune înapoi pe picioare. Sunt situaţii similare cu cea de alaltăieri, când nava Guvernului s-a prăbuşit lângă cabană. 

Nu ştiu întocmai de ce mi se întâmplă asta sau ce declanşează crizele, dar Liam spune că probabil ele se datorează stresului posttraumatic. Mă simt vulnerabilă şi secătuită de puteri. Şi nu ştiu ce aş putea face sau ce aş putea schimba ca să mă simt mai bine. Coşmarurile nu îmi dau pace, iar vina devine din ce în ce mai puternică. 

Mă tot gândesc că poate aş fi putut-o salva pe mama, pe tata, sau chiar pe domnul Finch. Că în ultimele secunde înainte ca tornada să ne lovească, puteam să fug până în bucătărie să salvez pe cineva. Sau că puteam măcar să mor împreună cu ei. Şi apoi mă simt ca o creatură slinoasă şi dezgustătoare, de nerecunoscut şi neînsemnată ca un fir de praf. 

Acum Liam este tot ce am, iar tot ce are el sunt eu. Şi cred că deja m-am obişnuit cu asta. Până la urmă, petrecem fiecare zi împreună, la bine, la greu. Mai mult la greu. Ne ajutăm reciproc la nevoie şi am devenit din ce în ce mai apropiaţi. Singurul lucru care aş vrea să se schimbe este tăcerea constantă dintre noi. Mai exact, aş vrea să-mi vorbească, căci ori de câte ori încerc eu să fac asta, cuvintele mi se opresc în gât. 

Poate că ar trebui să încep să scriu mai puţin, căci cerneala din călimară se consumă pe zi ce trece. Dacă menţin ritmul ăsta, nu cred că voi mai avea destulă să scriu peste şapte zile. Dar mi se întâmplă atât de multe lucruri şi nu vreau să le las neînsemnate. 

De când am ajuns în apropierea pădurii Cherokee, care este practic graniţa dintre Carolina de Nord şi Tennessee, am început să mă simt mai încrezătoare în şansele noastre de a găsi alţi supravieţuitori. Chiar dacă situaţia noastră rămâne la fel şi în ciuda faptului că nu cu multe zile în urma eram decisă să mă sinucid, parcă întrevăd o luminiţă la capătul tunelului. Totul trebuie să aibă un sfârşit, iar al meu şi al lui Liam pare că va fi unul fericit. 

Poate că speranţa ce o simt acum este un strigăt de ajutor mascat de idea unei victorii trudite. Nu vreau să mă mint pe mine însămi, dar nu ştiu dacă aş mai putea îndura alte frământări. Vreau să simt bucuria curgându-mi prin vene. Vreau să simt că am biruit. Vreau să văd expresia de pe faţa Morţii când îi voi râde în faţă.  

Se pare că Guvernul a decis să ignore chemarea mea, să nu îi pese de noi sau de locurile devastate. Pun pariu că acum ei ne urmăresc râzând cu poftă. Fiecare oftat de-al meu face ca ignoranţa lor să crească din ce în ce mai mult până devine în cele din urmă nepăsare. Iar fiecare sforţare a lui Liam îi lasa reci, căci ei nici măcar nu ar îndrăzni să se pună în situaţia sa. Ei au totul şi îşi permit să tânjească pentru mai mult, în timp ce noi nu mai avem nimic şi am ajuns să fim mulţumiţi cu asta. 

L-am privit pe Liam dormind pentru câteva minute şi mi-am dat seama cât de nenorocit este şi el. În ultimele zile a încercat şi mi-a şi demonstrat că este stăpân pe situaţie şi că mă poate ajuta în ocolirea tuturor obstacolelor, însă acum, când expiră treptat cu capul aşezat pe mâini ca un copil căruia tocmai i-a fost citită povestea înainte de culcare, mi se pare atât de inocent şi fragil. Nu seamănă deloc cu temerarul Liam care vânează, care mă îngrijeşte şi care vrea să mă protejeze de orice ameninţare. 

Mă gândesc mai tot timpul la ultima sa replică şi de ceva timp am început chiar să o contest. Tot ceea ce ştiu mă îndeamnă să cred contrariul, căci dacă nu m-ar urî, atunci cum ar explica faptul că m-a umilit? Poate că totul a fost un impuls de moment sau poate că avea probleme şi nu avea asupra cui altcuiva să se năpăstuiască cu furie. Oricum ar fi, ştiu că acea parte din el a dispărut şi că nici nu ar mai încerca să îşi repete greşeala. Sper să nu mă înşel.