Drumul speranţei

7. 06/12/2054

6 decembrie 2054

Undeva între Raleigh şi Charlotte, Carolina de Nord

Se pare că zvonurile domnului Finch s-au adeverit. Iarna asta este cea mai aspră dintre cele pe care le-am trăit. Grosimea stratului de gheaţă de pe geamurile cabanei unde ne-am adăpostit devine din ce în ce mai mare. Zăpada zgrunţuroasă a acoperit orice drum, făcând plecarea de mâine dimineaţă incertă. 

Liam s-a întors de la vânătoare sleit de puteri, gâfâind neîncetat, mâinile sale semănând mai mult cu nişte sloiuri de gheaţă. Am făcut tot ce am putut pentru a le împiedica să degere, în ciuda protestelor sale. 

În cele din urmă, m-am conformat şi am fript cei doi iepuri pe care i-a prins, aruncându-i câteva ocheade între timp. Am uitat cât de convingător poate fi câteodată. Până la urmă, vorbele sale şi faţa aceea ce-ţi inspiră întotdeauna sentimentul de încredere şi protecţie m-au făcut să continui călătoria. 

Durerea sfâşietoare de stomac m-a îndemnat să gust din carnea iepurelui, ce s-a dovedit a fi chiar gustoasă. Mustrările de conştiinţă mă apasă, imaginea iepurelui meu apărându-mi în faţa ochilor. Dar ce aş fi putut să fac? Să mor de foame?  

Mai pe după-amiază, am observat că rezerva de apă era pe sfârşite, aşa că am ieşit în grădina din spate a cabanei pentru a umple o găleată cu zăpadă. Când m-am întors înăuntru, pregătită să pun găleata pe foc, l-am văzut pe Liam ţinându-mi caietul în mână, privindu-mă uimit. 

M-am speriat şi m-am aşezat în faţa focului, ca nu cumva să îl arunce în foc, cum eram sigură că va face. Dar el a rămas aşezat pe cele câteva ramuri de brad ce ne servesc ca saltea. A deschis caietul şi l-a citit în întregime, mai apoi găsind şi călimara cu cerneală ascunsă în fundul rucsacului meu. 

În timp ce am încercat să-i explic de ce îmi însemnez tot ce se întâmplă cu noi, mi-am dat seama că scrisul mă calmează, mă ajută să mă relaxez, îndepărtând frigul de mâinile mele. E un fel de terapie pentru stres. E ceva ce mă face să mă simt mai bine când totul merge prost în jurul meu. Ceva ce-mi alină serile cumplite când nu am nimic decât un caiet cu foi galbene şi stiloul vechi al mamei. 

Şi i-am povestit tot lui Liam. Ca şi cum el ar fi jurnalul de călătorie. Ştiind că el este probabil singurul care m-ar putea înţelege. 

Iar când am terminat de vorbit şi mi-am dat seama ce tocmai am făcut, dându-mi la o parte învelişul exterior tare ca piatra omului care m-a umilit în faţa tuturor, tot ce am reuşit a fost să-mi acopăr faţa cu mâinile şi să dau drumul lacrimilor să curgă. 

Evenimentele de acum trei ani mi-au revenit în minte, copleşindu-mă. Adăugate la suferinţa atât fizică, cât şi psihică, ce o resimt în fiecare secundă a zilei, m-au făcut să cedez. Am cedat. Frica mea cea mai mare s-a materializat. 

Am auzit scândurile pardoselii scârţâind şi l-am simţit pe Liam aşzându-se lângă mine. Şi s-a întâmplat pentru a doua oară. M-a îmbrăţişat, aşezându-şi capul pe umărul meu, iar lacrimile au refuzat să mai curgă.

Seara a venit, iar el încă nu-mi dăduse drumul din strânsoare. Focul era foarte aproape să se stingă, aşa că i-am spus că trebuie să iau câteva lemne din grămada aşezată în colţul camerei pentru a le pune peste văpaie. Iar el, în loc să mă aprobe, şi-a cerut scuze. O dată. De două ori. De trei ori. Iar apoi şi-a despărţit mâinile de pe corpul meu şi s-a aşezat înapoi pe ramurile de brad. 

M-am holbat la el şi mi-am dat seama pentru ce îşi cerea scuze. Pentru acea zi când a iscat zvonurile ce mi-au transformat viaţa într-una a unei fete marginalizate. Bârfită de oricine. Privită cu milă de proprii săi părinţi. 

Şi-a cerut scuze pentru nopţile nedormite în care mă gândeam la un mod prin care aş putea să mă reintegrez în societate. Şi pentru dăţile când am fost înjurată de oameni pe care nici măcar nu îi cunoşteam. Şi pentru dăţile când mi-era ruşine să ies din casă deoarce nu voiam ca oamenii să-mi vadă ochii permanent roşii, dându-le şi mai multă satisfacţie. 

Am aruncat câteva lemne peste foc şi m-am aşezat lângă Liam. Şi, probabil într-un acces de nebunie, mi-am întors capul spre el şi i-am spus că îl iert. Apoi mi-am luat caietul şi stiloul şi am ieşit pe verandă. M-am aşezat pe un scaun şi am început să scriu. 

Nu ştiu ce să mai cred, dar simt că nu mai are rost să-l urăsc. În aceste momente, când ştiu sigur că vom muri, nimic nu mai are sens. Nimic din trecut nu mai contează. De ce să îmi petrec sfârşitul urându-l? Chiar merită?