Drumul speranţei

8. 07/12/2054

7 decembrie 2054

Undeva între Raleigh şi Charlotte, Carolina de Nord

Am fost trezită de un vuiet puternic. Ţiuitul asurzitor ce m-a făcut să-mi acopăr urechile cu mâinile se auzea din depărtare. L-am lovit pe Liam cu genunchiul şi am strigat la el cât m-au ţinut plămânii. Şi-a deschis ochii speriat şi s-a ridicat imediat în şezut, strâmbând din nas şi căutând sursa zgomotului. 

Am alergat către ieşire şi am ajuns pe veranda cabanei. Am cercetat cerul înnorat, dar nu am putut distinge nimic ieşit din comun. Tremuram gândindu-mă instinctiv dacă mi-a venit sfârşitul. Nu ştiam ce reprezintă zgomotul sau ce putea să însemne. Tot ce am simţit era frică. Frica ce nu se opreşte din a mă tulbura constant. 

Mi-era frică de necunoscut, de ceea ce nu ştiam sigur că există, de unele posibile halucinaţii. Mi-era frică de tot ce mă înconjura. Până şi de persoana mea. Mi-era frică de ce puteam gândi sau de ce puteam face. 

M-am uitat în spatele meu. Liam nu ieşise din cabană. Mă fixa prin geamul îngheţat cu o figură încurcată, indescifrabilă. Se holba cu aceeaşi privire a mamei din Ziua Tornadelor. Îngrijorare şi furie în acelaşi timp. Curiozitate şi nervozitate. Calm şi agitaţie. 

Vederea mi s-a împăienjenit, împiedicându-mă să îl cercetez pe Liam. Am făcut un pas înapoi, călcând în câteva plante îngheţate, simţind arsuri în susul piciorului. Simţeam cum pământul se învârte sub tălpile mele, ameţindu-mă. Am căzut pe spate, îngropându-mă în zăpadă, iar ochii transformaţi în rondele de morcovi ai mamei mi-au apărut din nou în faţă. 

Pereţii incendiaţi ai benzinăriei. Carnea jupuită a iepurilor. Apoi ţiuitul. Orfelinatul din Raleigh. Conservele cu boabe de fasole. Apoi ţiuitul. Frisoanele neîncetate ale lui Liam. Lătratul lui Clayton. Apoi ţiuitul. Locul casei bunicii. Şi ţiuitul. Cuţitul gigantic. Şi ţiuitul. Termite. Cutiuţa mea muzicală. Parfumul de magnolie. 

Şi…ţiuitul s-a oprit. 

Dar, peste câteva secunde, asfaltul bătătorit a fost împroşcat ici-colo. Respiram fumul înecăcios şi mă temeam de flăcările ce ajungeau la o înălţime de trei ori mai mare ca a mea. Liam m-a ridicat cu repeziciune şi m-a târât înăuntru. Mi-a luat capul între mâinile sale, scuturându-mă, încercând să vadă dacă mă simţeam bine. 

Nu i-am dat importanţă şi m-am repezit înapoi afară. Şi apoi mi-am dat seama ce s-a întâmplat. O navă a Guvernului s-a prăbuşit la câţiva metri de cabană. M-am apropiat de ea sărind peste metalele tăioase împrăştiate pe pământ şi am observat camera de luat de vederi ce încă funcţiona. M-am aşezat în genunchi într-o baltă de combustibil şi mi-am dat firele răzleţe de păr după ureche. Mi-am dres vocea şi am început să vorbesc sperând ca cineva îndurător mă va auzi şi va trimite ajutoare. 

“Vă rog, ajutaţi-ne. Suntem două persoane într-o cabană părăsită pe drumul către Charlotte. Supravieţuim cu greu. Vă rog.”

Am reţinut fiecare cuvânt pe care l-am spus şi l-am repetat toată dimineaţa precum o rugăciune. Şi nu ştiu sigur, dar presupun că mi-am răcit gura degeaba. Nimeni nu va veni. 

În jurul orei 10, totul se desfăşura cum trebuia, în ciuda întâmplării de la răsărit. Stăteam aşezată într-un scaun scrijelit, încercând să-mi număr firele de păr din cap. Liam tocmai intrase cu o găleată plină ochi cu zăpadă pe care voia să o pună pe foc. Puteam auzi numai lemnele trosnind în foc şi bătăile neregulate ale inimii mele. Am fost luaţi prin surprindere când eu şi cu Liam am distins nişte zgomote de paşi pe verandă. Şi apoi un ciocănit în uşă. 

Liam şi-a dus degetul arătător la buze, făcându-mi semn ca nu cumva să scot vreun sunet. Dar eu m-am uitat furioasă la el, întrebându-mă dacă el chiar vrea să fim salvaţi sau nu. S-a grăbit către mine şi mi-a şoptit că nu putem avea încredere în nimeni. Cine ştie ce fel de oameni au supravieţuit? M-a asigurat că ne-ar omorî pentru o singură porţie de mâncare. 

Dar uşa s-a deschis cu un scârţâit prelung, iar capul unui bărbat mânjit cu vaselină pe faţă s-a ivit de afară. Purta un fes gri pe cap care îi ascundea aproape tot părul, înafara câtorva şuviţe blonde ce-i erau lipite de frunte. Nasul îi era roşu, ochii ieşiţi din orbite, iar pielea obrajilor era crăpată. Era îmbrăcat cu o haină de blană ce mi se părea extrem de călduroasă, iar mâinile îi erau protejate de o pereche de mănuşi din piele. 

Şi-a ridicat mâinile deasupra capului, asigurându-ne că nu intenţionează să ne facă vreun rău. A cercetat încăperea şi apoi ne-a povestit că a ajuns aici după ce a zărit de la depărtare flăcările declanşate de prăbuşirea navei. Ne-a întrebat dacă poate rămâne cu noi. Liam a refuzat categoric, dar am reuşit în cele din urmă să-l conving să-l lase să doarmă măcar o noapte aici. 

Am aflat că îl cheamă Blake şi că i-au murit soţia şi copilul. Mi-a spus că el nu cauta civilizaţie. El vrea să ajungă în împrejurimile lacului Norman şi să-şi facă un culcuş acolo care să-i reziste până la sfârşitul iernii. Mi-a mărturisit că vrea să se sinucidă. Planul lui este să se arunce în apa dezgheţată a lacului la venirea primăverii. 

“Nu mai am nimic. Dacă nu mai am nimic, de ce să mai trăiesc?”

Şi acum plâng pe ascuns, încercând să nu atrag atenţia lui Liam, căci Blake deja m-a auzit. 

Nu plâng ca de obicei. Suferinţa mea ar putea fi sfârşită. Chinul ce-l trăiesc în fiecare moment ar putea fi uitat. Moartea ar fi aşa de aproape dacă aş alege să urmez şi eu planul lui Blake. Dar…

Ştiu că nu aş putea să-l abandonez pe Liam. Oricât aş vrea să plec şi să nu mă întorc – să mor, ştiu că nu aş suporta durerea. Nu aş suporta să-l las să înnebunească în calmul de după furtună. El mă face să mă răzgândesc.