Drumul speranţei

12. 11/12/2054

11 decembrie 2054

Lacul Douglas, Tennessee

M-am aşezat pe culcuşul realizat de Liam nu cu mult timp înainte şi am stat cu ochii ţintă în depărtare scotocind prin mintea mea cuvintele potrivite cu care să încep aceasta pagină de caiet. Nu vreau să fiu dramatică, dar efectiv simt cum fiecare centimetru al pielii mele mă arde, cum ochii mi se învârt în orbite ameţindu-mă, cum fiecare fulg de nea ce pluteşte în aer mă agită şi mai mult. 

Vreau să cred că totul este un vis şi că nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Că eu încă mă aflu în patul meu cu salteaua cu arcuri şi că mă voi trezi imediat cum mama ciocane în uşa camerei. M-am ciupit, am lovit pământul îngheţat cu picioarele, mi-am afundat capul în zăpadă şi totuşi nu am reuşit să mă fac să cred că totul a fost o iluzie. 

Frânturi de amintiri din Ziua Tornadelor mă torturează şi mă fac să fiu din ce în ce mai confuză. Sunt obligată să derulez în faţa ochilor fiecare moment din acea zi din nou şi din nou, exact ca o bandă stricată. Şi nu ştiu cât voi mai putea îndura asta. Mai ales dacă totul se va înrăutăţi din ce în ce mai mult.

De dimineaţă eram bucuroasă că plecăm din Pădurea Cherokee. Plănuiam să facem un popas chiar după ce trecem graniţa către Tennessee şi să încerc să-l mai trag de limbă pe Liam. Voiam să fac tot posibilul să ne apropiem cât de cât. 

Parcurgeam ultima milă până când să ieşim din pădure. Păşeam apăsat pe asfaltul crăpat şi îi trăgeam câteva ocheade lui Liam în timp ce el îşi acoperea gura cu fularul său din lână. Ochii i se roteau în orbite, cercetând fiecare ramură a copacilor de lângă şosea şi fiecare cioară ce perinda locul prin care treceam. Nu eram atentă pe unde mergeam. Pur şi simplu îl urmăream pe Liam, căci ştiam că mă puteam baza pe el. Nici nu observasem că el de fapt se oprise cu câţiva paşi în urmă până când mi-am dat seama că nu mai auzeam clinchetul clopoţelului agăţat de rucsacul său.  

Mi-am întors capul spre el nemulţumită, căci credeam că voia să facem un popas tocmai acolo. Dar nu era deloc aşa. Se holba undeva deasupra capului meu înmărmurit, respirând sacadat, aşa că mi-am ridicat şi eu privirea către locul cu pricina. 

Era un om. Ochii vineţii îi erau ieşiţi din orbite, iar limba pătată cu sânge îi era umflată. Mâinile şi picioarele se bălăngăneau în bătaia vântului şi hainele scămoşate îi veneau lălâi pe corpul din care se scursese până şi ultima picătură de viaţă. Ştreangul îi era strâns de gât şi agăţat de o cracă nu prea înaltă. 

Am ţipat ca din gură de şarpe şi m-am repezit către o tufă de la marginea drumul ca să vărs. Apoi m-am prăbuşit în genunchi cu spatele la el, evitându-i ochii ce mă fixau stăruitor. Mă simţeam dezgolită, bântuită de privirea sa, ca şi cum eram în preajma unui năluci.  

Liam m-a ridicat de la pământ şi m-a ajutat să parcurg mila rămasă până când am ajuns în preajma lacului Douglas şi ne-am instalat aici. În timp ce încerca să aprindă focul cu o brichetă, mi-a spus că a văzut mai multe urme de bocanci în noroiul de sub bărbatul spânzurat. 

Şi acum ce ar trebui să cred? Că acel bărbat era în aceeaşi situaţie cu a lui Blake şi că era un sinucigaş ce îşi dorea nespus de mult moartea imediată? Sau că a fost omorât de alte persoane? Până la urmă, este foarte posibil să fi fost spânzurat pentru bunurile pe care le căra cu el.

Nu mă simt în siguranţă, chiar şi cu Liam lângă mine. Ştiu că nu pot abandona lupta chiar acum, când am parcurs deja jumătate din distanţa până în Cincinatti, dar nimic din ce mă înconjoară nu mi se pare că arată la fel ca înainte. Totul e schimbat, totul e primejdios. Pentru prima oară de când am scos capul din pivniţă, simt că mi-e frică. 

Am privit moartea, i-am văzut faţa şi am aflat tot ce înseamnă ea. Şi simt că gândul sinuciderii este complet uitat. Nu aş putea s-o fac. Nu sunt asemenea lui Blake. Eu mai am pentru ce să lupt. Vreau să fiu din nou eu şi să nu ajung înfrântă în bătălia asta. Vreau să ajung la Cincinatti. Vreau să trăiesc.