Drumul speranţei

1. 29/11/2054

29 noiembrie 2054

Jacksonville, Carolina de Nord, S.U.A.

În ultimele douăsprezece ore, viaţa mea a fost un calvar. Şi nu, nu genul de “calvar” pe care îl trăiesc majoritatea fetelor de vârsta mea. Nu, nu m-a părăsit iubitul. Şi nu, nu mi-am rupt nicio unghie. Ci…pur şi simplu am pierdut totul. 

Mama toca nişte morcovi pentru tocana ce voia s-o facă pentru cină. Nici nu-i trecea prin minte că în zece minute va vedea prin fereastra bucătăriei dezastrul. M-a întrebat dacă sunt bine, căci păream puţin palidă. Nu m-am simţit deloc bine ieri. Mi-a dovedit asta şi reflecţia mea în oglindă care arăta o blondă slăbănoagă cu urechi clăpăuge. 

Nu i-am răspuns, pentru că nu am vrut s-o îngrijorez. Avusese oricum prea mult de suferit în ultima vreme. 

L-am auzit pe Clayton, câinele vecinilor, lătrând frenetic, parcă nevrând să se oprească. M-am ridicat de la masă şi am încercat să nu mă prăbuşesc pe podea din cauza ameţelii. Asta chiar că ar fi alarmat-o pe mama. 

Am ieşit în curtea din spate, văzându-l pe tata încercând să repare motorul maşinii sale. Părea absorbit de muncă, din când în când înjurând pe sub mustăţi. Nu ştia că în opt minute maşina lui nu se va mai afla acolo. La fel şi el.

M-a zărit cu coada ochiului, dar nu mi-a dat importanţă, ştiind ce vreau să fac. Am dat la o parte o scândură putrezită din gard şi m-am strecurat în curtea din spate a casei vecinilor. 

M-am apropiat de Clayton, care a început să latre şi mai tare când m-a văzut. Şi-a frecat capul de coapsa mea şi mi-a arătat un lucru în depărtare. Nu am înţeles ce voia să-mi spună. Dar peste şase minute aveam să-mi dau seama. Tot ce voia să facă era să mă atenţioneze.

Mama m-a strigat de după gard, spunându-mi să-i invit pe vecini la cină. M-am conformat, dând ochii peste cap. Acum aveam parte de o seară plictisitoare alături de Liam – băiatul pe care îl urăsc.

Doamna Finch a fost mai mult decât bucuroasă că am invitat-o, aşa că, în două minute ei se aflau deja în bucătăria noastră. Domnul Finch îi povestea tatei despre zvonurile pe care le-a auzit cum că iarna asta avea să fie una aspră. Mereu m-am întrebat cum reuşea să afle lucrurile astea. Poate că avea legături la Guvern. Dar, oricum, aspectele astea nu mai aveau să aibă nicio importanţă în trei minute.

Mama m-a rugat să aduc nişte scaune din pivniţă, deoarece nu aveam locuri destule să stăm toţi în jurul mesei. Liam s-a oferit voluntar să mă ajute. Am strâmbat din nas, dar nu am avut ce face. A trebuit să-l las să vină cu mine. 

Încă puteam auzi lătratul lui Clayton, dar l-am ignorat şi am sperat că seara asta va decurge repede. Am ridicat două scaune şi m-am chinuit să le aduc la parter. Mi-am tras răsuflarea şi m-am uitat afară pe geam. 

Am îngheţat, holbându-mă la orizont. Am văzut una. Apoi pe-a doua. Şi pe-a treia. Iar a patra abia se distingea. 

Liam a ajuns şi el lângă mine. L-am tras de mâneca bluzei, făcându-l să observe şi el dezastrul iminent ce se apropia de noi. A făcut ochii mari şi a alertat pe toată lumea din casă.

Am auzit ţipătul mamei venind din bucătărie. Zgomotul lătratului lui Clayton s-a amplificat, iar pământul a început să vibreze. 

Trei secunde. Două secunde. O secundă.

Am fost împinsă înapoi în pivniţă şi am simţit o durere apocaliptică în umăr. M-am zvârcolit pe parchetul prăfuit, fiind asurzită de vuietul produs de tornadele ce tocmai îmi luau casa pe sus. Împreună cu tot ce aveam mai drag pe lumea aceasta. 

Acum, ceasul electronic aşezat pe radiator arată ora 07:34. Scriu într-un caiet gros pe care l-am găsit într-un şifonier vechi. Sunt încuiată în pivniţă. Cu Liam. Înconjurată de o linişte impenetrabilă. Şi sigur ăsta nu este sfârşitul la care mă aşteptam.

______________________________________________________

O poveste nouă. Sper să vă placă, dragii mei. 

                                                                                            - Limo