Crimele din Murderland

17. Asediere (II)

Jefferson era blocat în trafic, la câteva străzi distanţă de secţie. După vreo şapte maşini în faţa lui a avut loc un accident, traficul fiind oprit.

Şi-a pierdut cumpătul şi ieşise din maşină fugind înspre secţie.

I. Persoana greşită

În acelaşi timp, Spencer continuă să-şi menţină pistolul drept şi puternic în mână.

- Ţi-ai pierdut minţile, Spencer! răcni Linda asupra nepoatei sale.

- Nu uita mătuşă că am un pistol, aşa că ai grijă ce spui! sublinie Spencer aspru, îşi aruncă din nou privirea înspre verişoara sa.

- De ce, Spencer? preluă ea.

- Draga mea, mi-ai fost ca o soră în tot acest timp! Păcat că nu am ţinut înainte legătura mai mult, că de altfel, nu aş fi devenit aşa...

Îşi lăsă privirea jos cu câteva lacrimi. Spencer părea că devenise încetul cu încetul o persoană bună, însă pe chipul ei şi-a refăcut venirea ura şi duşmănie, alungând bunătatea.

Privirea ei urcă înapoi cu hotărâre.

- Îmi pare rău că a trebuit să vă fac asta, îmi pare rău! zise cu hotărâre. Pistolul, la câţiva centimetri de fruntea lui Emily, împietrise decis.

- Spencer! Stai, doar... stai! Spune-mi ce s-a întâmplat şi promit că te voi ajuta! 

Cuvintele ei o făcu să lase pistolul jos şi să-şi spună povestea amăgită.

- Tata a fost singurul care m-a iubit din familia noastră, însă când el a murit nimănui nu-i mai păsa de mine. Credeam că aici voi putea să îmi revin, să retrăiesc în normalul pe care îl doream, dar nu am reuşit. 

Spencer făcu o pauză aşezându-se pe bancă, prin surprindere faţă de cele două, plângând.

- Favorita mamei mele a fost şi va fi Kenna. O iubeşte mai mult decât pe mine, este şi normal. Kenna va avea studii, va deveni un avocat de succes, este şi normal ca mama să se mândrească cu ea decât cu mine.

Emily şi Linda continuau să o privească din picioare, în timp ce ea stătea pe bancă cu pistolul în mână, între picioare, temându-se de vreo schimbare rapidă.

- Spencer, te înţeleg, eu şi mama te înţelegem! Însă, ce vină au avut oamenii pe care i-ai omorât cu trecutul tău? 

Se ridică, privirile lor schimbându-se deodată în frică. Ea începu să râdă.

- Sunteţi atât de amuzante! râse ea. Au avut o vină, şi meritau asta. Eu am vrut să fac lumea asta mai bună, să nu existe ură, duşmănie, invidie...

- Ce vină? întrebă Linda.

- Au fost ca nişte nave distrugătoare, ce au avut ca scop principal viaţa unei alte persoane pe care şi-o doreau să o distrugă. Să o luăm de la început! 

Făcu o pauză între timp.

- Primul. Patrick. Pot spune că a fost un om bun cu alţii, văd că mesajul pe care l-am programat să fie trimis la o oră fixă de pe alt telefon l-a speriat şi asta l-a făcut să se ridice de la masă în acea seara. O să pară nebunesc, însă i-am făcut asta deoarece era prea, prea nebun, prea pervers!

- Pervers, Spencer? Îţi baţi cumva joc de noi acum?! Tu singură ai acceptat să faci sex cu el, tu singură l-ai lăsat să te pipăie şi să se dea la tine. Într-o nenorocită de zi! Era prea pervers, pe bune?

- Am acceptat trupeşte, dar nu sufleteşte.

Emily râse uşor, simţind cum nebunia o acaparează şi pe ea.

- De ce râzi, Emily? Oh! Am uitat, nu e prima dată când râzi de mine, nu-i aşa? Ţi-ar fi plăcut să mă faci de râs multora, să râdă de mine la fel de mult cum ai râs tu de mine în acea zi, în parcare. Atunci când mătuşa Linda m-a scos cu forţa din maşina lui Patrick, ca lumea să mă observe ca o ţintă uşoară. Aşa eşti tu, Emily. Niciodată nu ai fost genul acela de persoană bună, ai fost o falsă. Şi o falsă vei rămâne pentru totdeauna.

Nervoasă, făcu un pas către ea şi îi izbise o palmă peste obraz, cu tot curajul şi cu toată indiferenţa faţă de glonţul ce avea să-i zboare-n cap. Linda era speriată, din ce în ce mai mult.

- Să. Nu. Mai. Îndrăzneşti să mă faci o falsă! Nu eu sunt falsa de aici, nu eu am pretins că sunt altcineva, o fetiţă de câţiva anişori, foarte sensibilă şi foarte vulnerabilă. Tu ai fost!

- Vei regreta că ai făcut asta! îşi acceleră cuvintele, pe scurt începândă să-i curgă lacrimile.

- Să regret cum au regretat şi restul? Cum rămâne cu Melissa, Norma şi Dylan? Ei au regretat?

- Nu am avut în plan să o omor pe Melissa, nici nu ştiam că dacă o împing se va împiedica şi se va lovi. Însă, Norma şi Dylan, chiar îi consider nişte distrugători. În special pe Norma!

- Ai omorât-o pe Norma deoarece făcuse public certificatul de divorţ dintre Melissa şi Albert, pe care apărea şi copilul lor, Dylan?

- Da. Acel certificat nu era treaba lui Norma, pur şi simplu, vicleană şi lacomă, merita să moară. Şi atunci când am înjunghiat-o, am simţit cea mai mare plăcere făcută vreodată în viaţa mea! 

Făcu o pauză oftând cu un zâmbet larg pe faţă, reveni.

- Şi când Dylan mi-a spus că mă va turna la poliţie pentru asta, nu-l puteam lăsa să-mi distrugă viaţa. Pot spune că este şi el o navă distrugătoare, care avea să-mi distrugă propria-mi viaţă. 

- Deja ţi-ai distrus tu însuţi viaţa! Ştii foarte bine că nu vei scăpa din asta vreodată!

Spencer începu să râdă dintr-odată, pentru câteva secunde, iar apoi privirea tristă îi reveni pe chipul ei.

- Ştiu, Emily, ştiu! zise ea cu o voce foarte liniştită. De aceea, voi veţi rămâne mesagerele mele.

- Ce vrei să spui? reluă Linda presimţind ceva rău.

- Aveţi grijă de voi, fiţi precaute, deoarece vă urmăreşte, va veni aici.

Frica şi deprimarea se combinau laolaltă pentru ea. Lacrimile fără pic de viclenie îi curgeau pe obraji, lăsând frica s-o cuprindă.

- Cine ne urmăreşte? La cine te referi, Spencer? reîntrebă Linda, simţind frica laolaltă.

- Totul a început din familia mea, m-am născut întruna greşită...

Îşi ridică cu ochii închişi pistolul asupra capului, în zona tâmplei. Apăsă pe trăgaci. Sângele ei sărind pe faţa şocată a verişoarei sale. Spencer Riverson s-a sinucis, lăsând misterul să continue.

-------------------