Crimele din Murderland

3. Orfană

Cu toţii ştim ce s-a întâmplat în acea zi, totul părea fericit, totul părea calm, în armonie. Zâmbete şi râsete pretutindeni, nimeni nu era deprimat. O noapte care avea să rămână în amintirile pozitive ale tuturor, dar de fapt, a fost ultima amintire din viaţa lor.

Zeci de oameni nevinovaţi au murit în acea noapte, dintre care mama şi viitorul ei tată vitreg, cum ar fi putut Emily să treacă peste aşa ceva atât de rapid? Tatăl ei s-a sinucis, verişoara ei s-a sinucis în faţa ei, iar acum mama sa nu mai trăieşte. Cineva care rămâne orfan de părinţi nu poate uita aşa ceva, o asemenea amintire, niciodată.

Emily nu mai e la fel cum a fost acum câteva luni, s-a schimbat. Atât fizic, cât şi psihic. Şi-a tuns părul mai scurt, aproape de umeri. Se îmbracă din ce în ce mai obscur, iar privind psihicul, nu mai zâmbeşte. Nu mai are de gând să facă aşa ceva. În privinţa lui Jack, el a rămas acelaşi, având câteva cicatrici aspre pe corp după cele întâmplate, încercând să-şi facă iubita să zâmbească, să fie mai plină de sine. Nu reuşea.

Din bunăvoinţa Jessicăi, Emily şi Jack au rămas la ea, temporar, până când conacul va fi refăcut, dacă va fi. Aveau o singură cameră în care dormeau împreună, la etaj. Mâine urma să fie cea mai importantă zi din viaţa lor, începutul studiilor la Universitate.

- Emily, de ce nu mănânci? Nu te-ai atins de mâncare deloc! zise Jessica stând în capul mesei, lângă ea, stăteau cei doi.

- Adevărat! aprobă Jack, a atins-o de mână. Haide, te rog, mănâncă!

Simţindu-se forţată, a luat o înghiţitură. Tăcea în continuare, gândindu-se la ce s-a întâmplat după ce s-a prăbuşit la pământ în acea seară.

- Apropo, Jessica, Oliver când soseşte din Helena? Urma să vină astăzi, nu-i aşa? reluă Jack.

- Am vorbit cu el înainte de masă, mi-a spus că pe drum s-a defectat autobuzul şi le-a luat câtva timp să-l repare. Trebuie să ajungă cât mai curând!

În gândurile lui Emily, doar sunetul îi crea o întruchipare. Şi-a amintit ultimul chip al Lindei, privind-o. Apoi, explozia. Habar nu avea cât timp a stat jos, singurul lucru pe care şi-l amintea a fost cum Jack a tras-o mai departe de conacul în flăcări, în timp ce urma să se trezească din leşin.

Erau pe stradă, un alt lucru pe care l-a auzit au fost ambulanţele, apoi pompierii ce stingeau cu greu flăcările ce aveau să se răspândească la alte locuinţe. Jack stătea deasupra ei încercând să o trezească, apoi nişte paramedici au ridicat-o de pe jos şi au pus-o pe o targă, transportând-o la spital. Asta a fost ultimul lucru pe care şi-l amintise de atunci.

- Emily? Hei, Emily! continuă Jack, trezind-o din gânduri. Eşti în regulă? 

- Da, doar... mă gândeam! S-a întâmplat ceva?

- Am povestit despre Derek lui Jessica, ce ţi-am spus şi ţie... atunci.

Emily părea nedumerită, nu-şi amintea niciun cuvânt rostit despre fratele ei în acea noapte.

- Îţi aminteşti? întrebă. Emily îşi ridică privirea treptat către el.

- Nu... nu îmi amintesc.

Jack o privi pe Jessica, apoi revenise la Emily. O apucă de mâini, ea continuă să aibe lacrimi în ochi care, doar după un impuls, aveau să curgă neîncetat.

- Am vorbit cu Derek în acea noapte, şi după ce a ascultat mesajele vocale ale mamei voastre, a decis să...

Nu a terminat să spună ce avea de spus, deoarece pe uşa conacului Davis intră Oliver, într-o jachetă din piele neagră, blugi albaştri şi părul său şaten, trăgând după el un geamantan.

- Oh, da! Călcând pe pragul copilăriei mele! întrerupe Oliver într-un mod amuzant, care îi făcu pe toţi să zâmbească. Dar nu pe Emily.

Jessica se ridică de la masă şi îşi îmbrăţişă fiul cu mare drag, dar în continuare se auzea troncănitul unui geamantan tras de către cineva pe treptele conacului. Atunci când acel cineva trecuse de pragul uşii, lacrimile lui Emily au scurs din ochi, de fericire, era Derek.

Fugise înspre el îmbrăţişându-l tare, tare de tot. Capul stând pe pieptul lui puternic, atunci izbucni în lacrimi, singurele lacrimi de fericire pe care le-a avut până acum. Derek i-a ridicat capul de pe pietul său şi a sărutat-o pe frunte, fără îndurare şi cu multă năzuinţă plină de dor. Nu mai va fi singură, niciodată.

------------------