I need your love

Capitolul 20

Chill, urmeaza epilogul. 
O sa il postez ori in seara asta, ori maine. Depinde cand termin de scris.
Vreau multe pareri !!!
Si mai vreau sa imi spuneti daca la sfarsit vrei sa facem iar chiestia aceia cu "intreaba personajul". Va astept raspunsurile. 
Lectura placuta.

Sfarsitul -- Capitolul 20

Sfarsitul.
Asta a fost.
Nebuna a avut dreptate. De data asta chiar a castigat. A distrus totul. Mi-a distrus familia, a distrus tot. Nu intelegeti ce vreau sa zic? Fiti atenti aici.

Unchiul si matusa impreuna cu Dylan s-au mutat in San Francisco. Parintii Mirei au hotarat ca ea sa continue studiile in New York. Lucas a fost atat de trist cand ea a plecat incat a facut accidest cu masina fracturandu-si cateva oase la picorul stang si acum este la spiata, iar...eu si Aryan...ei bine...ne-an despartit. Cei din Miami s-au intors inapoi.

Se zice sa cele mei frumoase, doua, momente din viata ta este atunci cand te nasti si atunci cand afli de ce. Ei bine...eu nu am aflat. Nu am inteles niciodata de ce m-am nascut. Tot ce am facut pana acum a fost sa ii dezamagesc pe cei din jurul meu. A ajutat la auto-distrugerea mea, a tuturor.

Am ramas singura. Casa e pustie de cand nu mai sunt nebunii mei prin preajma. Nu mai este aceasi seara de film in familie, doar cu mine si tata.
Nu mai e nimic ca inainte...

Totul a luat o intorsatura urata. Toate astea pentru ca am vrut sa imi fac singura dreptate. De ce am vrut asta? De ce nu am avut incredere in ea ca o sa rezolve tot? De ce nu am putut sa stau in banca mea? Acum am distrus totul.

~Dupa o luna~15 Decembrie~  

Astazi e inmormantarea mamei. Trebuie sa fiu prezenta dar...nu pot. Nu pot sa merg acolo si sau dau ochii cu ea, stiind ca e acolo din vina mea. Stiind ca daca nu as fi facut acele lucruri ea nu ar fi fost acolo si totul ar fi fost altfel. Nimic nu ar fi fost asa.

Ma dau jos din pat si ma imbrac cu aceleasi haine negre pe care acum o luna vroiam sa le arunc. M-am incaltat, mi-am luat geata, telefonul si cheile apoi am coborat jos. Nici nu ma asteptam la mai mult...casa e goala. Tata, din nou, nu s-a intors acasa de la servici.

Am urcat in masina si am pornit spre spital. Perchez masina si intru in spital unde sunt intampinata de multi oameni care imi ureaza condoleante. Am inteles, asa se face. Dar nu v-ati gandit  ca rasuciti cutitul in rana amintindu-mi mereu si mereu si mereu?

Am intrat incet in camera fratelui meu ce statea intins si privea in gol tavanul. Mi-am lasat geanta pe unul dintre scaune, apoi m-am asezat langa el, acesta tragandu-ma la pieptul sau.

- O sa mergi?

- Pot sa nu ma duc?

- Nu.

- Tu nu vi?

- Nu am primit inca externarea.

- Fac eu rost de ea. Te rog Lucas, sti bine ca tata nu o sa poata sa vina...

- Nu a fost acasa noaptea trecuta? intreaba incruntat iar eu ma multumesc doar sa dau din cap negativ.

Lucas ma strange tare in brate apoi imi da drumul. Ma ridic de langa el si ies afara, promitandu-i ca o sa il scot din spital. Lucru ce am fi facut. Dupa doua ore de vorbit cu doctorul am reusit sa ajungem la o intelegere. Nu il scap din ochii pana nu i se vinde rana de la picior.

Dupa ce i-am adus cateva haine de acasa, l-am ajutat sa se ridice si sa merga pana la masina. Am urcat amandoi, si am condus pana in fata cimitirului. L-am ajutat sa coboare apoi am intrat si am stat mai retrasi. Erau multe persoane, dar nu cele care as fi vrut eu sa fie. Nu era niciunul dintre prietenii mei, nu era niciun membru al familiei inafara de noi doi. Nu era nimieni.

Dupa ce totul s-a terminat, eu si Lucas am plecat acasa. Am stat ore bune singuri, si cred ca inca vom mai sta. De cand cu moartea mamei, tata a fost foarte preocupat sa ne tina cat mai in "puf". Ca noua sa nu ni se intample nimic. Pentru numele lui Dumnezeu, Lucas are 20 de ani, iar eu voi face in curand 19.

- Si acum ce?

- Pai...cred ca asta a fost.

- Adica?

- E sfarsitul, Kayla.

Va urma...