Simplu de la Simplityy

Drogul meu sunt oameni

          Sunt depedentă de oameni. Îmi pare rău că am realizat atât de târziu și că trebuie să o recunosc, dar sunt dependentă de acele ființe imperfecte, ce apar la mijlocul filmului și părăsesc scena cu puțin înainte de final. Îi urăsc atât de mult, dar sunt distrusă fără ei.

          Care este diferența? Sunt distrusă și fără, dar și cu ei. Din contră, doare mai rău dacă un om te părăsește decât dacă nu l-ai fi cunoscut.

          Astăzi am căutat din nou sprijin, un prieten și am fost părăsită în cel mai brutal mod. Eram atât de fericită după această zi grea, speram că în el îmi voi putea pune toată încrederea, că lui am să îi pot oferi toate secretele și dorințele mele. El a distrus mii de vise, a lăsat o melodie și a plecat.

          Este a 3 a oară când sunt legată de o persoană printr-o melodie. Avem melodia noastră, speranțele noastre, viitorul nostru și deodată totul devine abur. Nu mai primești mesaje, apeluri sau zâmbete, rămâi doar cu tâmpenia aia de melodie, care te face să îți fie dor de fiecare dată când o asculți. Aceasta este dovada vie că nu mă învăț minte. Caut prietenii când știu că nu există. 

         Am nevoie de o singură persoană, un singur om ce să îmi aasculte gândurile, o altă eu, o clonă ce să îmi șteargă lacrimile. Serios, este așa de greu? Cer prea mult?

          Nici nu știu de ce scriu aici, am rezistat până acum, am să mai rezist. Știu doar că doare, doare al naibii de tare să fii dezamăgit pentru a n oară. Nici nu îmi dau seama cum ar trebui să exprim asta în cuvinte.

          Sunt sigură că o să mă ridic și de această dată, o sa îmi promit că nu o să mă mai apropii de oameni, că o să țin la distanță orice ființă, dar e imposibil. Mereu îmi pun speranța că va apărea o persoană care să mă îmbrace în fericire. Cât să te mai aștept, dragă înger păzitor?

          Am căzut în depresie, am devenit anti-socială, dar vreau să mă ridic, să am prietenii, să nu mai vărs lacrimi pentru că sunt singură, vreau să nu mă mai doară. Doare să nu primești mesaje cu săptămânile. Singurele persoane cu care vorbesc  zilnic sunt membrii ai familiei și nici măcar nu se poate numi vorbit. Ei acum dorm, nu au habar ce face fata lor, nu știu de ce ea se trezește cu ochii roși, dar nu e de la lipsa de somn, nu au habar că eu mor câte puțin în fiecarea noapte. Mă distrug căutând fericirea și apărând-o pe a lor.

          Mă întreb dacă părinții mei chiar nu îți dau seama sau se prefac. Nu văd că fata lor se ferește de contactul vizual în timpul nopții, fuge de vecinii, învață pe timpul vacanței de vară, cunoaște doar nume de actorii, nu pomenește de prietenii, nu iese din curte cu lunile. Chiar nu vede nimeni? Dacă butonez telefonul nu înseamnă că discut cu alte persoane, nu în cazul meu. Eu folosesc mobilul pentru a mă pierde prin mulțimea asta de oameni, pentru a căuta ajutor, pentru a mă informa despre lumea aceasta nenorocită. Ce copil tâmpit ar învăța în vacanță la materia pe care o urăște cel mai mult? Ce adolescent și-ar face program de scris? Cine naiba ar refuza să iasă în club? De ce nu vede nimeni? De ce nu își dă seama nimeni? Am nevoie de ajutor, am nevoie de un psiholog, de un terapeut, de un control medical. 

           De când sunt doar eu cu mine, am aflat că sufăr de 3 boli. Pe cine păcălesc, tot timpul am fost singură.

          Dacă citești asta, indiferent de cine ești, nu mă egala cu fetițele de 13 ce se consideră singure doar pentru că un anume "crush" nu le scrie, în timp ce ele au cel puțin 3 mesaje necitite zilnc. Nu vorbesc cu oamenii cu zilele, am ajuns să caut compania unor străini de prin țșrile străine. În timp ce unii sunt la piscină, eu îmi imaginez cum mor, cum oamenii ar plânge, cum aș avea prietenii care să regrete pierderea mea. Nu am pe nimeni, dacă excluzi rudele. Ai familie, e bine. Nu, nu e bine. Îmi respect părinții și restul membrilor familiei, mi-aș da viața pentru ei, dar nimeni nu e aici pentru mine, iar eu nu pot să le cer ajutorul. Din groapa pe care mi-am săpat-o singură, sigur nu mă vor auzi.

          Îmi este frică să recitesc acest capitol, așa că îmi cer scuze pentru greșilele gramaticale!