Letters

o-p-t

Rose păşea cu paşi timizi pe alee. Amintirile năpustesc asupra ei, o lacrimă s-a scurs pe obrazul ei fin şi delicat. Şi-a promis că astăzi nu va plânge. Nu va plânge în faţa lui ca să pară slabă, neajutorată. 

Amintirile petrecute în locul ăsta parcă nu mai dispar. Peste tot unde se uită, priveşte un ,,spectacol" dat de amintiri. Atunci când s-au bătut cu apă, când s-au alergat unul pe altul, şi se ascundeau după copacii mari, care ajungeau până la cer. Îi lipsesc momentele acelea, deşi îşi doreşte să le uite, să le şteargă cu o radieră ca pe o figură geometrică nereuşită. Oricât ar încerca, nu-i iese din minte.

Cu fiecare pas, inima îi bate din ce în ce mai tare, pare că o să-i iasă afară din piept. În sfârşit, după atâta vreme, simte că trăieşte cu adevărat, deşi îi era frică să accepte, a făcut-o. S-a gândit că e spre binele ei. Nu va strica o ieşire mică, sau poate da. S-a gândit la toate posibilităţile. Poate totul va ieşi cu bine ori totul va ieşi oribil, iar ea se va alege cu o inimă zdrobită iar viaţa de dinainte va reveni în forţă. Urlete, plânsete, ţipete, durere.

Dar nu, nu mai vrea. E sătulă de toţi şi toate. Îşi doreşte să afle ce a făcut  de o urăşte toată lumea, ce a făcut ca să fie singură, chiar şi părinţii ei au părăsit-o când îi era cel mai greu şi avea nevoie de un umăr pe care să plângă. Voia doar pe cineva care să o asculte, să o iubească. De ce Dumnezeu a pedepsit-o aşa rău, încât să-i ia persoanele dragi de lângă ea. De ce ? Asta e întrebarea pe care şi-o pune de luni de zile. Întrebare, al cărui răspuns nu va veni, nu-l va afla niciodată. 

A trecut pe lângă toţi care o priveau ca o regină. S-a simţit ca şi cum ei erau doar nişte pioni din jocul ei. Ea era stăpâna lor, iar ei sclavii puşi în lese, exact ca şi căţeii. Era mândră.

Zâmbetul ei nu a durat mult până când a fost lovită în faţă de o minge de fotbal. Era un băiat de vreo paisprezece ani, împreună cu amicul lui, ce râdeau de Rose. Îi venea să urle, să plângă, dar nu vrea să facă asta în faţa unor copilaşi. Ar fi mers mai departe, spre destinaţie, dar ceva o ţinea în loc. Vroia răzbunare. Răzbunare pentru că au râs de ea, au batjocorit-o, numind-o ,, ciudată " şi ,, hidoasă ".

S-a aplecat uşor după minge. Băieţaşii aceia nu se opriseră din râs, neobservând-o pe Rose. A strâns mingea în mână cu toată puterea, ochii ei arătau a ură, era disperată să-i vadă simţindu-se oribil, ca să se amuze şi ea pe seama lor, cum au făcut şi ei. A aruncat mingea cu toată puterea în direcţia lor, voia ca mingea să-l atingă mai tare pe cel care a lovit-o. A văzut cum mingea l-a lovit din plin, celălalt luând-o la fugă. Se temea să nu dea şi-n el. Copilul s-a ridicat de pe jos, Rose aruncându-i o privire de ură, de dezgust. Pe obraz i s-a prelins o lacrimă, dar lui Rose nu-i păsa deloc. Se gândea doar la ea în momentul ăsta. Era egoistă, dar asta nu contează. Nu voia să se înmoaie şi să-i ceară scuze. S-a dat cu un pas mai în spate, băiatul al cărui nume nu-l ştia, a luat-o la fugă în direcţia opusă. Mereu a fost bună cu lumea, dar a schimbat asta acum. Toţi au luat-o de proastă, au făcut ce-au dorit cu ea şi după au abandonat-o. A învăţat că tot ce vine, într-un final, pleacă fără voia ta. 

Mai avea puţin, şi-a spus. Încă puţin până la destinaţie, unde s-ar putea să-l găsească pe Harry. Băiatul cu cârlionţi, ochii verzi, care te fac să te pierzi în ei de fiecare dată când îi priveşti, zâmbetul lui molipsitor, gropiţele, mai bine zis, gropile lui din obraji. Rose crede că persoanele care au gropiţe sunt cele mai norocoase, că au un avantaj, dar ea nu are, din păcate.

Mergea uşurel, până la un moment dat. A ajuns, îşi spuse. A clipit de nenumărate ori, încă nu crede că a venit aici. Îşi jurase că nu va mai pune piciorul aici, dar pentru el ar fi în stare de orice. Priveşte atent banca din fier, ce necesită vopsită. Se apropie şi se aşează jos. Iniţialele lor încă se văd. Atâtea amintiri îi trec prin cap acum...