F.R.E.E

Capitolul XX. Aripi Aurii

20. Aripi Aurii

- Nici prin cap să nu-ți treacă, mă atenționă Chase, imediat ce am rămas din nou singuri.

Aș fi vrut să rămân în compania celor de jos, așa cum aș fi vrut să mai vorbesc cu Savannah sau cu Christian despre orice subiect cu nivelul minim de interesant, însă nu mai puteam rămâne în acea cameră imensă, în care auzisem și experimentasem atâtea trăiri.

Frică.

Un soi nou de frică ce îmi blocase fiecare mușchi și îmi golise mintea complet. Aveam o mică teamă de întuneric, aveam teama de singurătate și chiar teama de a mă îndrăgosti, însă nimic nu se comparase vreodată cu ce simțisem în fața lui Jaclyin.

Amintirea ei îmi ridica părul pe mâini. Felul în care vorbise, dând impresia că era cu 10 pași înaintea mea în cunoștințe mă tulburase îndeajuns încât să îmi doresc să merg după ea, deși nu aveam idee unde se afla.

Dar Chase nu mi-ar fi permis nici în ruptul capului.

Stătea în fața mea, cu veșnica încruntătură pe chip care voia să mă intimideze. Nu o făcuse cu adevărat niciodată, doar plantase în mine o dorință strașnică de a-l înfrunta.

- Deja mi-a trecut, i-am răspuns cu repulsie.

Știam că voia să mă împiedice să fac greșeli pe cât posibil, iar asta îmi amintea cumva de mama și de faptul că nu mai vorbisem cu ea de ceva timp. Simțeam nevoia de a-i spune prin ce trec și nu credeam că ar fi fost uimită, poate doar îngrijorată. Dar aveam alte lucruri de rezolvat momentan.

Chase mă fixase cu privirea în cel mai rece mod al său și chiar dacă îmi doream mai mult decât oricând să rămân impasibilă în fața lui, am simțit cum un mușchi din obraz mi-a zvâcnit involuntar.

Am înjurat mintal și l-am urmărit cum se apropie mai mult de mine, plecându-și ușor capul pentru a menține contactul vizual. M-am uitat neliniștită la ochii lui, temându-mă de orice schimbare bruscă. Încă nu știam cât își poate controla din furie, și speram să nu întind prea mult măsura.

Poate doar atât cât ar fi fost nevoie.

- Nu e vorba de tine, i-am spus tăios. Din câte poți observa, stând aici nu aflăm absolut nimic. Poți încerca să aflii răspunsuri prin metoda ta răbdătoare și tenace, dar eu nu mai pot aștepta. Nu am habar cu ce mă confrunt. Nu știu nici măcar dacă sunt cu adevărat umană sau nu!

Nimic de pe fața lui nu se schimbase, nici linia dreaptă a buzelor, nici încruntătura, însă nici ochii lui nu erau diferiți, ceea ce m-a liniștit într-o anumită măsură și pentru un moment foarte scurt.

Am avut timp doar să inspir, înainte să îi simt buzele presate peste ale mele, din nou. Era mai multă tensiune între noi față de prima dată când se întâmplase și amândoi purtam orbește o cantitate de energie negativă ce se ridică în aer ca vaporii din jurul unei oale în clocot. Buzele îi erau calde și moi și îmi trimiteau fiori până în măduva oaselor.

Nu mi-aș fi închipuit un astfel de moment cu el; nu atunci când știam felul lui de a rezolva conflictele: mereu cu argumentele potrivite și cu tonul hotărât și convingător. Mereu știind să obțină ceea ce voia.

Și nu știam exact ceea ce voia să obțină acum printr-un sărut. Mă putea deconcentra și liniști, dar nu pentru totdeauna.

Mâinile îi erau strânse ferm în jurul taliei mele, ținându-mă cât mai aproape de el. Primul nostru sărut fusese o exprimare superioară a sentimentelor, pe când, acum, simțeam doar că le amplifica. Îmi simțeam degetele tremurând pentru că îl doream, așa că m-am agățat cum am putut de umerii lui lați. Pielea îi ardea și emana căldura copleșitoare de care avusesem parte de fiecare dată când mă îmbrățișase.