Viață dublă

Costumul albastru

-Adevarul e ca... Da, am un dusman... De fapt, eu si Chris avem un dusman...
   -SERIOS?! Pe cine?!
   -Am zis o intrebare, Sandy.
   -Bine... Oricum, multumesc!
   -Pentru?
   -Pentru ca esti asa dragut cu mine si ma ajuti intotdeauna.
   -N-ai pentru ce! Asta fac prietenii intre ei! Daca ma scuzi, as vrea sa ma duc sa vorbesc cu Chris... E vreo problema daca te las singura?
   -Nu! Du-te si impacate cu Chris!
   -Dupa ce termini sa inchizi sala si sa pui totul la loc. Cheile sunt in usa.
   -Ok. Pa!
   -Ne vedem mai tarziu!
    Acum e momentul meu sa caut indicii... si sa ma antrenez.
    *dupa o ora*
    N-am gasit niciun indiciu, dar am reusit sa ma antrenez. Inca nu sunt in forma cum eram inainte, dar macar mi-am amintit miscarile. Totusi, cu toata agitatia asta, am uitat de puterea mea, lumina alba. Am atatea de facut ca nu mai stiu ce sa fac-
   *beep beep*
    Super, acum imi suna si telefonul:
   -Sandy, trebuie sa ne intalnim acum!
    Era Megan.
   -De ce?
   -Trebuie sa discutam ceva important! Vino acum in apartamentul tau.
   -Stai, de ce esti in apartamentul meu-
    Normal ca a inchis inainte sa pot intreba ceva.
    M-am dus cat de repede am putut in apartamentul meu, unde am gasit-o pe Megan cu mii de hartii insirate pe masa din sufragerie.
   -MEGAN!
   -Bun. Bine ca ai venit! Credeam ca ma lasi balta.
   -In primul rand, e apartamentul meu, deci nu vad cum puteam sa nu vin. Iar in al doilea rand... DE CE APARTAMENTUL MEU E PLIN DE HARTII?
   -Sandy, ai fost asa de ocupata cu mutarea si cu baietii aia incat ai uitat sa faci ce iti place: sa canti.
   -Imi place si sa apar oamenii si am fost ocupata cu faptul ca voiam sa aflu cine ataca orasul.
   -Dar nu mai e treaba ta, Sandy! Aici, se ocupa altii de asta! Nu tu!
   -Poftim?
   -Nu pofti ca ti se apleaca!
   -MEGAN!
   -Bine, scuze! Dar uite...
    Mi-a aratat o poza cu un grup de... supereroi?!
   -Ei apara orasul asta! Nu tu!
    In mijlocul lor era un barbat cu o masca albastra pe fata si imbracat intr-un costum albastru inchis, iar in mana avea un scut. Era... Era... barbatul care m-a salvat in lupta cu ASSY...
   -M-M-M-Megan...?
   -Da?
   -D-d-d-de unde ai poza a-asta?
   -De pe internet. M-am uitat si la stirile cu ei cand salvau orasul. De ce?
   -C-cel in c-costum a-albastru... M-m-a salvat in l-lupta cu ASSY...
   -POFTIM?!
   -Nu pofti ca ti se apleaca.
   -SANDY!
   -Acum avem egalitate, 1-1.
   -Numai prostii te invat.
   -Adevar graiesti.
   -Bine sa revenim! Cum e posibil ceea ce ai spus?
   -Nu stiu! De aceea trebuie sa aflu!
   -Nu! Ai lucruri mai importante de facut! Nu te mai priveste asta!
   -Megan! Nu face asta! Stii ca fara sau cu aprobarea ta oricum o sa o fac.
   -E adevarat... Esti asa incapatanata.
   -Multumesc, la fel!
   -Sandy...
   -Spune-mi daca ai programat vreun concert de curand.
-Ai un concert sambata, in parcul central. E fara bilete, vine cine vrea.
-Buna idee! Asa incep, iar dupa o sa am mai multe concerte, nu?
-Da, dar trebuie sa te ocupi neaparat de acest concert ca sa iasa epic. Sandy, trebuie sa discuti cu trupa ta, ceea ce nu ai mai facut de mult timp.
-Ai dreptate.
-Ei deja sunt in oras si au zis ca daca o sa iasa bine, o sa ramana cat e nevoie.
-Cand pot vorbi cu ei?
-Am programat o intalnire la cafeneaua de langa studioul unde o sa repetati. Astazi, dupa ce lamuresti lucrurile cu Chris si Evan.
-Cum adica?
-Sandy, baietii astia te distrag. Trebuie sa inveti sa te controlezi. Stii ce s-a intamplat cu Eliot si Oliver...
-Megan! Nu te mai baga in viata mea personala!
-Incerc sa-ti fiu alaturi!
-Degeaba incerci daca nu stii cum! Acum pleaca din apartamentul meu!
-Dar-
-Acum!
Megan si-a strans repede hartiile si a plecat. Intr-un fel avea dreptate. Trebuia sa lamuresc lucrurile cu Chris.
M-am dus la apartamentul lui, am batut in usa si ma gandeam la ce sa zic. Se auzeau tipete si cineva trantea lucruri, iar dupa aceea usa se deschide si Sharon iese nervoasa din apartamentul lui. Se uita la mine cu ochii in lacrimi si zice:
-Ai avut dreptate!
Si pleaca. Chris se uita la mine si spune nervos:
-De ce esti aici?
Am intrat in apartament, am inchis usa si am vazut pe jos o vaza sparta, iar o masa era rasturnata.
-Ok... Aici a avut loc Al Treilea Razboi Mondial si eu nu stiu?
Chris s-a pus pe canapea, si-a pus mainile in cap si se uita la podea. Nu avea chef de glume... Era ranit. Foarte ranit. Probabil ca o placea mult pe Sharon... Ceea ce ma raneste si nu stiu de ce.
In timp ce Chris statea si se gandea, am pus masa cum trebuia, am luat o matura si un faras si am strans cioburile de la vaza. Atunci mi-am amintit de Diana ca odata a spart o lampa si voia sa o lipeasca cu pasta de dinti, dar Dove voia sa o lipeasca cu scoci. Brusc, mi s-a facut dor de ele. De ce sunt asa suparata pe ele? Voiau doar sa ma ajute.
-Nu e nevoie sa strangi.
Chris isi gaseste in sfarsit cuvintele si imi spune asta.
-Dar eu vreau sa te ajut...
-De ce ai vrea sa faci asta cand am fost asa de nesimtit cu tine?
Isi ridica putin capul si se uita trist in ochii mei. Am lasat tot ceea ce faceam si m-am dus la el.
-Stii... E amuzant... Curatam cioburile si mi-am amintit de fostele cele mai bune prietene ale mele... Nici nu stiu de ce am stat atat timp suparata pe ele... Pana la urma, supararea nu duce niciunde... Te inteleg de ce te-ai suparat pe mine... Am intrecut masura... Dar daca tu esti suparat pe mine, nu inseamna ca si eu sunt suparata pe tine.
-Multumesc, Sandy! Chiar esti speciala!
M-a luat de mana si se uita la mine zambind. Se apropia cu buzele spre buzele mele, dar l-am intrerupt luandu-mi mana:
-Cred ca tie chiar iti place de Sharon daca esti atat de trist...
-Nu de aia sunt trist. Ea era nervoasa, pentru ca i-am zis ca vreau sa ne despartim...
-Dar, de ce?
-Mi-am dat seama ca nu simteam nimic pentru ea... Dar se pare ca ea ma iubea...
-Aa... Acum inteleg... Oricum, o sa gasesti tu pe cineva pentru tine!
-Cred ca deja am gasit...
Am ramas socata. Ne uitam unul la altul, fara sa zicem nimic. Ce naiba se intampla? Puteai sa "asculti" linistea, dar in acelasi timp puteai sa auzi gandurile noastre. Dar... Chris a intervenit si a zis:
-O, nu! Am uitat ca aveam ceva in cuptor. Astepata putin.
-Tu... gatesti?!
-Da, de ce? Tu nu gatesti?
-B-ba da... Dar singurii barbati pe care ii stiu si gatesc sunt fratele meu si tatal meu...
-Acum stii 3.
-Da. Ai dreptate!
Am spus in timp ce am ras amandoi.
-Stai, trebuie sa iau ceva din camera mea-
-Ti-l aduc eu.
-Serios?
-Da, sigur! Doar, zi-mi ce si unde.
-Imi trebuie un prosop de bucatarie care e intr-un dulapul alb cu dungi negre din camera mea.
-Bine.
-Si sa nu confuzi dulapul alb cu dungi negre cu cel alb! Sa nu il deschizi pe ala alb!
-De ce...?
-Doar... nu-l deschide!
-Bine.
M-am dus in camera lui, am deschis dulapul alb cu dungi negre si am luat un prosop. M-am uitat la dulapul alb si ceva albastru era prins in usa. Credeam ca e o haina asa ca am deschis dulapul ca sa o pun mai bine sa nu se strice, dar... dar... Cand am deschid dulapul mi-a picat fața... In dulap nu era o haina oarecare albastra... In dulap era acel costum albastru si scutul acela...
C-C-Chris e supereroul care m-a salvat...