Zeii te-au pictat și-au generat o isterie
Durerea te-a descris și ai căzut răpus
Și să te văd mai pot de-acum doar la galerie
Ca o operă frântă dintr-un tablou expus.
Frunzele te-au fluierat și a ieșit furtună
Strada ți s-a întins pe jos,la picioare
Copacii pădurii te cheamă,te sună
Să admire și ei pictata tumoare.
Toamna te șuieră prin frunze sângerii
Ce cad pe asfaltul plin de lacrimi reci
Te-așteaptă de-o vară,dar tu nu mai vii
În trecere măcar s-o saluți și să pleci.
Un moment măcar s-o săruți,un crâmpei...
Să-i dai iluzia iubirii cum mi-ai dat-o și mie
Și de-i timpul să pleci,poți rămâne de vrei
O secundă,un veac sau poate o mie.
Să vă pictați reciproc,minimalist,pe-o clipă
Și în durerea fericirii trecute de-o vară
În acuarela monotonă de care fac risipă
Când te strig "toamnă", deși ești primăvară...
Când te descriu negreșit în muzee de artă
Și nu ratez vreun moment să te scald în neființă
Și de vei putea vreodată, am să te rog...tu iartă!
Căci soarta celor vii e a durerii sentință.
Și limita durerii e o durere mai grea
Un tablou mai exact, mai plin de deja-vú
O alee mai lungă și largă,unde suferea
Veșnica toamnă,că nu mai vii tu...
Trebuia să pășești, să-i vezi copacii goi
Cum plâng,aplecați și chinuți de vânt
Să treci pe lângă banca pe care stăteam noi
Să-i zâmbești melancolic,să-i arunci un cuvânt...
Dar tu primăvară rece m-ai putea întâlni?
La început de Septembrie atunci când m-am născut
Toamna și primăvara s-ar putea iubi?
Când nici nu se-ntâlnesc,când nici nu s-au avut...?
Și n-ai încercat să renunți la nepăsare
Ai încremenit într-un tablou atât de increat
Ai zăcut în asprime când știai că doare,
Dar așa a fost să fie,ne-am născut separat...
Și tot nu ți-ai lăsat tabloul din muzeu
Ai stat să admiri zeii și toată isteria,
În admirație picat,n-ai realizat că defapt eram eu,
Toamna ce te cheamă să-ți părăsești galeria...
