De voi uita vreodată, să îmi aduci aminte
Când ți-o fi toamnă sau când te seci de dor
Și cheamă-mă prin gesturi, uită de cuvinte
Căci noaptea sunt doar gânduri și toate restul mor.
Soarele-a apus și-a înnegrit o lume
Toate-s calme acum,doar marea se agită
Și luna s-a grăbit și s-a urcat pe culme
S-acopere un cer c-o spaimă nedorită.
Au ofilit toți brazii, paradoxală moarte
Și păsărilor parcă le-a mai rămas o pană
Pârâuri, râuri și inimi înghețate
Și din luna mare, a mai rămas o geană...
Luceafărul s-a stins și luciul din privire
Nimic nu se mai vede, acum să fie simțit,
Dar eu nici nu te văd, nici nu te simt iubire...
Cu scrupule aș vrea să nu îmi fi lipsit.
Am fost pregătită,dar știi...tot a durut
Căci și copacii știu că iarna îi dezbracă
Și m-am luptat până... n-aveam de ce să lupt
Căci totul s-a distrus și am rămas săracă.
Și-acum crapă de ziuă, precum crapă și gheața
Doar eu rămân pustie cu o iubire multă
Căci iubită puțin se dărâmă dimineața
Și din ea rămâne o noapte lungă,mută.
De-abia plecaseși și-n urmă n-ai lăsat
Vreun ceva al tău , ci doar o poveste
Pe care n-o pot spune, căci n-ai finalizat
Finalul dânsei care acum...Nici nu mai este.
Și acum am artă doar ce mă pătrunde viu
Și nu mă lasă să mor în brațe de-adevăr,
Dar mă-ndeamnă prostesc din nou să mai scriu,
Dar e chinuitor și nu-mi va da astâmpăr.
Îmi amintesc prea bine...mă desenasei, parcă,
Sub formă de mierlă cu inimă regală
Scrisesei într-un colț..."Ea are să se-ntoarcă"
Căci până și zboru-mi l-ai pus la îndoială...
Și nu m-am întors , căci nu păcătuiesc
O să fiu în schimb, ce nu a fost să fie
Căci mi s-a-ntins în suflet aproape îngeresc
Jumătate moarte, jumate poezie.
O să mă-nalț astral cu pene albe și peniță
Argintie, vie, ce am s-o țin în mână
Și de-o frânghie în spate a-mi să-mi agăț dorință
Ce îmi sugrumă plămădirea și totuși...O atârnă...
Spune-mi Doamne stăpânirea să o strig?
TU:Iubire,revelație și semn divin
Când mi-e moarte, când mi-e frig
Câte lacrimi să încapă într-un trist și scurt suspin?
Câte amintiri să-mi mai tot ard fără să fiu?
Foc...sunt doar tăiș în lipsa tragică a lamei
Ce-o ascut când m-ascultă într-un târziu
Îmbătrânit ca geana a lunii și a mamei..
Am ajuns într-un înalt de cer departe de pământ
Și mi-a venit să zâmbesc,dar brusc m-am oprit
Căci numele tău citit de sus nu m-a făcut,
Și înăsprită fața-mi este când norii te-au acoperit.
Parafa de sfârșit ți-am pus-o printr-un punct,
Uită-te acum sub el, alt punct ce plânge-am pus
Căci nimic care te leagă nu-mi este disjunct
Căci doar eu te omor,căci tot eu te-am compus.
Te-am rugat să pleci, să părăsești pământul
Te-am alungat,dar voiam și să rămâi pe foi
Tot ce-a rămas despre tine mai este doar cuvântul
Căci nici odată privirea-ți nu s-a-ntors înapoi!
De ce-ai plecat?De ce-ai mai fi rămas...?
Dar n-ai mai fi rămas...plecasei dintr-o dată
Cerșeai la altele femei un loc pentru popas
Când eu ți-aș fi dat pe loc o lume-ntreagă,toată!
Se sfâșie umbre sub mine și nu știu ce-au să-nsemne,
Dar te-am părăsit să văd cât te mai pot plânge
Cu buzele crăpate, dar nu-ți pasă pesemne...
Și doru ți-l iubesc mai mult decât pe tine și asta îmi-ajunge.
Și-acum blestem când te văd trăit de îngeri
Căci te-am lăsat să pleci din iadu-mi fără trup
Și-acum mă plâng la lună,și ce mai plângeri!!!
Așa cum stă s-atace și dorul lunii-n lup.
Îngere fără de îngeri... Du-te înspre lacrimi!
Mi-ai bătut suflet și trup cu gheață,fără ungeri
Dragul Drac să te mai scape acum de patimi
Să-ți bată minciuni în piept și-n gânduri s-ai răsfrângeri!
Nedemnă rămân de tine,mă scutur în praf de moarte
Sunt aici, chiar lângă tine, nu-ți ajunge?
Sunt aici,chiar lângă tine, dar-s departe...
Lângă tine n-am nici zare,n-am nici sânge.
Mereu vei fi "Mere-ul" meu și fericirea mea vulgară
Care nu-mi trezește dorul de-a muri și de-a rămâne oseminte,
Și n-aș dormi cu tine mai puțin de-oricând, în nicio seară
Și de-am să uit vreodată, să îmi aduci aminte.
