Gura mea parcă te plânge, îți șoptește, te suspină
Și-ți pun zeii în poeme, să mă uiți și să mă vrei
Să m-alungi și să mă iei, să-ți fiu lumină
Pelin să-ți fiu și flori de tei.
Copacilor li-i toamnă și frunzelor li-i frig
Și mie-mi este atunci când mă smulgi cu silă
Soarele ne-a răgușit și-mi tace dacă-l strig
Să vină înapoi, s-aibă puțină milă.
Atârnă-n sinea mea, palpită-ngreunată
O inimă de înger ce bate-a nemurire
Prinsă-ntr-o iubire, o frunză înclinată
Ce adie aproape ruptă, ușoară și subțire.
Te caut și nu știu dacă urmele pe care merg
Sunt pași goi sau semne ale uitării
Te scriu prin căutare, dar apoi te șterg
Căci te-ai pierdut prin movul și largul depărtării.
Mi s-a terminat visul și sincer nu știu când
Știu doar că acum moartea îmi respiră
Și-mi fură din iubire ,speranțe secerând
Ascunse,mici,de toamnă și păsări ne fugiră.
Mi-e dor de tine poate și poate acum îți recunosc
Mi-e dor precum lui "ieri" îi e dor de "mâine"
Cum zilelor li-i dor, deși nu se cunosc
Chiar de ne-am cunoscut, tot nu ți-e dor de mine...?
Și acum e-abia amiază și-un înger s-a trezit
Era lumina grea și nu știu dacă tu erai
Nu te-am putut vedea, dar știu că te-am iubit
Și-n zilele-n care cu zâmbet mă mințeai.
Cine acum îmi va da mie de mână strânsul?
Toamna oare? Ce durerea-și destrăma...
Și i-aș fi plâns alături, însă plânsul
Nu-mi curge pentru-orcine, ci doar în urma ta...
