Renaşterea

Capitolul 5

Sofia P.O.V

Deschid ochii şi încep să tuşesc, reuşind cu greu să trag aer în piept. Încerc să mă ridic în capul oaselor, însă îmi simt tot corpul durându-mă şi de abia mă pot mişca. Mă uit în jurul meu şi constat că sunt singură, dar în întreaga încăpere este o dezordine de nedescris. Ce naiba s-a întâmplat aici? Îmi cobor privirea spre corpul meu şi când mă văd goală, îmi revin brusc în minte toate momentele îngrozitoare de aseară.

Nu! Acel... Acel monstru m-a violat şi după aceea a încercat să mă omoare.
Stomacul începe să mi se strângă şi o greaţă cumplită mă cupride atunci când mă gândesc la acele clipe de coşmar.

Privesc panicată în jurul meu de frică să nu-l mai găsesc aici şi pentru câteva secunde pot răsufla uşurată pentru că nu este nici urmă de el. Mă ridic cu greu din pat şi scrâşnesc din dinţi de durere. Îmi trag repede pe mine un hanorac larg care îmi ajunge până la jumătatea coapselor şi mă încalţ cu prima pereche de bocanci care îmi iese în cale.

Trebuie să plec din acest loc cât de repede cu putinţă. Dacă se întoarce cumva?! Nu! Trebuie să plec neapărat de aici. Încep să-mi caut ca o bezmetică telefonul şi îmi amintesc că este complet distrus. Fir-ar să fie! Îmi văd aruncată geanta undeva prin hol şi sper din tot sufletul că nenorocitul nu mi-a luat şi maşina. Când simt cheile maşinii în mână, încep să le mulţumesc în gândul meu tuturor Sfinţiilor şi o zbughesc spre uşă.

Îmi trag gluga hanoracului peste cap când ies afară şi-mi găsesc maşina în parcare, după care urc grăbită în ea. Sper doar să fiu în stare să conduc şi pornesc spre singurul loc în care mă simt în siguranţă.

Lucy P.O.V

Deschid ochii brusc, devenind din nou neliniştită şi am o presimţire rea la fel ca şi aseară. Îmi arunc privirea spre ceasul de pe noptieră şi observ că este de abia ora cinci dimineaţa. Acel presentiment rău încă persistă în sufletul meu şi simt că mă sufoc, simt că se va întâmpla ceva rău.

— Iubito... Ce s-a întâmplat? Eşti bine? îi aud vocea scumpului meu şi mă întorc cu faţa spre el.

— Am o presimţire rea. Nu ştiu de ce, dar simt că s-a întâmplat ceva rău. Am avut acest sentiment şi aseară.

— Iubito, nu ai de ce să-ţi faci griji. Nu are ce să se întâmple rău. Haide să dormim, este devreme încă. îmi spune în timp mă trage la pieptul său şi îmi mângâie spatele într-un mod liniştitor.

— Da, dar eu chiar îmi fac griji. Lucas este mult mai matur decât pare şi îşi poate purta şi singur de grijă, dar dacă Sofi a noastră a păţit ceva rău? Ea a rămas complet singură şi nu ne-a lăsat să ne apropiem de ea. Nu a mai dat niciun semn şi când am sunat-o nu ne-a răspuns. Sigur s-a întâmplat ceva rău. Întotdeauna ne trimitea măcar un mesaj, spunându-ne că este bine.

— Scumpa mea, te asigur că nu are ce să se întâmple rău. Ca să te linişteşti, îţi promit că o vom suna mâine. Bine, iubito?

Dau afirmativ din cap şi îmi aşez capul pe pieptul său, acesta strângându-mă mai tare în braţe. Când suntem pe punctul de a aţipi, se aude dintr-o dată soneria de la uşă şi tresar speriată. Oare cine poate fi la ora asta?

— Iubitule, deschid eu. mormăi în timp ce îmi trag pe mine un halat lung din mătase şi cobor jos, îndreptându-mă spre uşă.

O deschid reticentă şi simt cum mi se taie respiraţia atunci când văd persoana din faţa mea. Îşi ridică privirea asupra mea şi parcă pământul îmi fuge de sub picioare în acest moment.