VOLUMUL II - ("Dragoste la prima vedere")
EA, o inimă rănită care cu greu se va reface. După atât de multă suferinţă în viaţa ei şi cea mai mare dezamăgire pe care a trăit-o vreodată, apare EL care o va face să renască şi să iubească din nou.
Deschid ochii şi gem de durere, simţindu-mi capul vâjâind. Cred că se datorează plânsului de aseară. Şi apropo de seara trecută, din nou îmi vine în minte acea imagine cu cei doi sărutându-se.
Oricât de mult mi-aş dori, nu pot să uit atât de uşor. Dar înainte de a lua o decizie, vreau să lămuresc odată toată această şaradă cu el, însă până atunci trebuie să mai am puţină răbdare. Mă aşteaptă două zile întregi în care îmi pot face liniştită ordine în gânduri.
Mă ridic din pat şi îmi fac drum spre baie, începându-mi rutina de dimineaţă. Îmi aleg nişte haine lejere şi mă îmbrac repede.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Cobor jos în bucătărie şi o găsesc pe mama pregătind micul dejun. Se pare că nu am dormit atât de mult.
— Neaţa, mamă! îi spun şi-i depun un sărut pe obraz, luând-o prin surprindere.
— Neaţa, scumpo! Ai dormit bine?
— Acceptabil. Te ajut? o întreb şi dă afirmativ din cap.
Terminăm cu pregătirea micului dejun şi aranjarea mesei, văzându-i pe tata şi Lucas coborând chiar la ţanc.
— Ce hărnicuţe sunteţi. ne spune tata chicotind şi mă îndrept spre el, depunându-i şi lui un sărut pe obraz, iar pe Lucas îl îmbrăţişez.
— Mi-ai lipsit, frăţioare.
— Şi tu mie, Dumbo.
Fir-ar să fie! Nu pot să cred că încă îşi mai aminteşte de porecla mea idioată din copilărie. Totul a început în ziua când am împlinit şapte ani, iar mama şi tata mi-au făcut cadou un căţeluş, mai precis un Beagle cu nişte urechi clăpăuge. Iar mie, la vremea respectivă îmi aducea aminte de elefantul acela drăguţ din desenele animate, Dumbo. Şi aşa i-a rămas numele câinelui, iar Lucas mi l-a atribuit mie din cauza inspiraţiei uimitoare pe care am avut-o în acel moment.
— Hei! Ştii doar că nu-mi place să-mi spui aşa. De ce naiba o mai foloseşti? îl întreb indignată şi-l lovesc jucăuş în umăr.
— Pentru că e hazlie. Cine i-ar pune nume unui câine din desene animate?
— Aveam şapte ani! La ce te aşteptai de la un copil?
— Da, dar tot hazlie rămâne. îmi spune scurt şi începe să râdă.
Îi arăt eu lui cine este Dumbo. Când se întoarce cu spatele spre mine şi înaintează spre masă, îi sar dintr-o dată în cârcă şi încep să-l trag de urechi.
— Dă-te jos din spatele meu, maimuţo! ţipă la mine surprins, dar nici nu am de gând să-i fac pe plac.
Îmi strâng mâinile mai tare în jurul umerilor săi pentru a nu cădea şi mă ţin ca un scai de el. Doamne, cine ne-ar vedea acum cred că s-ar prăpădi de râs. Cam asta fac mama şi tata chiar în acest moment.
