Renaşterea

Capitolul 13

O oră şi jumătate mai târziu, ne aflăm tot pe marginea acelui lac, însă de data aceasta suntem aşezaţi jos, iar eu mă aflu în braţele sale. Fără să vreau, las să-mi scape un căscat şi mă cuibăresc mai bine la pieptul său cald.

— Ţi-e somn? Dacă vrei, putem pleca. S-a făcut destul de târziu, iar tu de abia îţi mai poţi ţine ochii deschişi. îmi spune chicotind şi-mi depune un sărut pe obraz.

Mă rezum doar prin a da afirmativ din cap şi începem să mergem, iar când suntem din nou pe acea potecă, mă ridică în braţe şi mă duce la maşină. Îi mulţumesc printr-un sărut şi pornim la drum.

Îmi verific telefonul pe care l-am uitat în maşină şi parcă îmi fuge tot somnul când văd mulţimea de apeluri pierdute de la părinţii mei. Oh, Sfinte! Cred că m-au dat deja dispărută la FBI. Primesc un nou apel de la mama şi îi răspund numaidecât. Probabil este foarte îngrijorată.

— Sofi, unde naiba eşti? Ne-am făcut atâtea griji! De ce n-ai răspuns la telefon?

— Îmi pare rău, mamă. N-am auzit telefonul. O să ajung imediat.

— Ai cu ce veni, scumpo? Sau vrei să trimit pe cineva după tine?

— Nu, mamă. Este în regulă.

— Eşti singură?

— Eu... Ăăm... 

Acum ce ar trebui să-i spun? Cum să-i explic că mă aduce Aiden acasă? Vor pune amândoi o grămadă de întrebări şi chiar nu am chef să dau explicaţii la ora asta. Este aproape miezul nopţii şi tot ce vreau în acest moment este să ajung acasă şi să dorm.

Îl văd pe Aiden privindu-mă şi îmi tot face semne să-i dau lui telefonul. Ce naiba vrea să facă?

— Dă-mi-l, te rog! O să-i explic eu totul. îmi spune în şoaptă şi îi întind telefonul sceptică, acesta începând să vorbească cu mama la telefon.

— Este cu mine... Da, totul este în regulă... O să ajungem în scurt timp.

— Gata. Mama ta a spus că ne aşteaptă acasă.

— Asta-i tot?! Nu a pus alte întrebări?

— Nu, doar atât.

— Ok...? N-aş fi crezut, dar mă bucur.

— Ăăm, când ajungem... Ai vrea să le spunem alor tăi despre noi?

— Da... Dar să nu înţelegi greşit, te rog! Eu doar... Mi-e cam frică de reacţia lor.

— Nu trebuie să-ţi fie frică de nimic. Uite, le putem spune împreună şi totul va fi mult mai uşor. Eu cred că se vor bucura.

— Crezi?

— Bineînţeles. Cu siguranţă se vor bucura mult pentru că îşi doresc ca tu să fii fericită.

— Sper din suflet să fie aşa. Chiar îmi doresc ca ei să fie de acord şi să ne susţină. îi spun sincer şi îmi cuprinde mâna într-a sa, rămânând aşa tot restul drumului.

Ajungem în faţa casei mele şi parcă în aceste momente mă invadează toate emoţiile posibile. Chiar sunt curioasă ce vor spune părinţii mei.

— Ai emoţii, nu-i aşa?

— O mulţime de emoţii. Tu nu ai?

— Ba da, dar... Îţi promit că totul va fi bine. îmi spune şi-mi cuprinde din mâna într-a sa.

Perfect! Acum pe lângă toate emoţiile pe care le am, mi-a mai transmis şi nişte fiori în tot corpul.

Deschide uşa şi mă lasă pe mine să intru prima, iar părinţii mei ne aşteaptă în living. Acum e acum! Se ridică de pe canapea şi se apropie de mine, îmbrăţişându-mă strâns amândoi.